Organizarea administrativă în ţinuturi (Moldova) şi judeţe (ţara Românească) are o îndelungată tradiţie, datând din primele decenii ulterioare întemeierii celor două voievodate româneşti extracarpatice[i]. Judeţul a primit acest nume de la latinescul judicum, evidenţiind existenţa scaunelor de judecată (sens din care derivă şi ţinutul, ca loc unde se ţine judecata). Multe dintre ţinuturi şi judeţe au la bază vechile „ţări”[ii], mai ales în zonele depresionare intracarpatice şi subcarpatice, chiar dacă limitele lor au variat în timp (Suceava, Tutova, Muscel, Vlaşca etc).

În secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui următor a crescut importanţa judeţelor şi a ţinuturilor. Astfel, apar, ca subdiviziuni, ocoalele în Moldova, plaiurile (pentru judeţele de munte) şi plăşile (ca subdiviziuni ale celor din zonele de deal şi de câmpie). Are loc şi o reducere treptată a numărului de ţinuturi (şi datorită pierderii Bucovinei, în 1775 şi a Basarabiei, în 1812) şi de judeţe. Astfel, în perioada regulamentară[iii] numărul ţinututrilor Moldovei a scăzut, în 1834, de la 16 la 13, prin desfiinţarea ţinuturilor Herţa (înglobat la Dorohoi), Hârlău (împărţit între Botoşani şi Iaşi) şi Cârligătura (împărţit între Iaşi şi Roman). În ţara Românească, în 1845, dispar judeţul de Baltă (împărţit între Dolj şi Mehedinţi) şi vechiul judeţ Săcueni (sau Saac), preluat, în parte, de Prahova şi Buzău.

Conferinţa de pace de la Paris, convocată în urma Războiului Crimeii (1853-1856) a hotărât, pe lângă convocarea Adunărilor ad-hoc în Principatele Dunărene, în care românii erau chemaţi să se pronunţe în favoarea sau împotriva Unirii, atribuirea către Moldova a trei judeţe sud-basarabene – Cahul, Ismail şi Bolgrad. 

Îndoita alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova (5 ianuarie 1859) şi în ţara Românească (24 Ianuarie 1859) a însemnat începutul unor reforme, inclusiv în planul organizării administrative, prin Decretul domnesc nr. 495 din 20 iulie 1862 şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864. Concepută după modelul legii similare franceze, aceasta a generalizat judeţul ca unitate administrativă de bază a statului unit, numit, din ianuarie 1862, România. Conform acestui act legislativ, judeţele (conduse de prefecţi, numiţi de Guvern) erau împărţite în plăşi (conduse de subprefecţi, iar după 1918 – de pretori), în cadrul cărora se regăseau comunele, urbane (oraşele) şi rurale (conduse de primari aleşi).

Anul 1877 aduce proclamarea Independenţei de stat a ţării, la 9 Mai. Recunoaşterea internaţională a acesteia s-a produs în urma păcii de la Berlin (1878), care atribuie României şi Dobrogea, dar răpeşte, la cererea Rusiei ţariste, cele 3 judeţe basarabene. ţinutul dunăreano-pontic a fost împărţit în două judeţe, Tulcea şi Constanţa, conform Legii pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880. 

În urma celui de-al doilea război balcanic, a fost semnată pacea de la Bucureşti (august 1913), în urma căreia România a primit, de la Bulgaria (stat desprins de Imperiul otoman, în 1908), sudul Dobrogei, cunoscut sub numele de Cadrilater. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie 1914, a fost promulgată Legea pentru organizarea Dobrogei Noi, care consfinţeşte cele două judeţe sud-dobrogene, Durostor şi Caliacra.

 

În vara aceluiaşi an a izbucnit primul război mondial, în care a intrat şi România, doi ani mai târziu, de partea Antantei, cu scopul eliberării Transilvaniei şi Bucovinei de sub ocupaţia austro-ungară. Războiul nu a decurs, însă, conform aşteptărilor autorităţilor şi opiniei publice din România şi, în câteva luni, toată partea de sud a ţării, inclusiv Capitala, a fost ocupată de armatele Puterilor Centrale. Guvernul, Parlamentul, alte instituţii, precum şi o parte a populaţiei s-au refugiat în Moldova. Schimbările revoluţionare din Rusia anului 1917 au dus la încheierea păcii separate, de către noul guvern al Rusiei Sovietice (Brest-Litovsk, 1918), fapt ce a obligat şi România să ceară armistiţiul şi să încheie, în aprilie 1918, pacea de la Bucureşti. Aceasta, pe lângă menţinerea regimului de ocupaţie al Puterilor Centrale în sudul ţării şi condiţii economice nefavorabile României, a mai prevăzut şi cesiuni teritoriale: astfel, o fâşie din zona de graniţă cu Imperiul austro-ungar era atribuită acestuia, Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa reveneau Bulgariei, iar partea nordică a acestei provincii era controlată, în regim de condominium, de către cele 4 state din blocul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia).

Ca o palidă consolare, în aceeaşi vreme, după ce, la finele anului 1917 se proclamase Republica Democratică Moldovenească, devenită independentă la 24 Ianuarie 1918, la 27 Martie/9 Aprilie ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia), răpit Moldovei de Imperiul ţarist în 1812, s-a unit cu România.

 

A doua parte a anului 1918 a adus, însă, schimbarea radicală a desfăşurării de forţe dintre cele două blocuri militare. Puterile Centrale au pierdut războiul, spre finele acestui an, prăbuşindu-se şi celelalte 3 imperii: Reichul german, Austro-Ungaria şi Imperiul otoman. Destrămarea monarhiei dualiste austro-ungare a dus la proclamarea Unirii cu ţara a Bucovinei (la 15/28 Noiembrie 1918) şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului (18 Noiembrie/1 Decembrie 1918).

Participarea reprezentanţilor acestor comitate, foste austro-ungare, la Alba-Iulia, dar şi nesiguranţa în ceea ce priveşte fixarea frontierelor spre nord-vest şi vest, de către Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), la care se adaugă acţiunile ostile ale Ungariei la adresa României (1919), au făcut ca limitele occidentale ale ţării să cuprindă părţi ale judeţelor Maramureş, Bihor şi Arad rămase ulterior în afara hotarelor româneşti, precum şi două judeţe intrate prin Tratatul de pace de la Trianon (1920) în componenţa Ungariei (Bichiş şi Cenad). Apartenenţa temporară a acestora la România este dovedită şi de prezenţa în primul Parlament al României Mari (ales în noiembrie 1919) a reprezentanţilor acestor judeţe sau părţi de judeţe, dar şi de acordul militar româno-cehoslovac din acelaşi an, care lăsa României şi cea mai mare parte a vechiului judeţ Maramureş (de ambele maluri ale Tisei)[iv].

În urma Conferinţei de la Paris, cea mai mare parte a Maramureşului (circa două treimi, situate la nord de Tisa) a fost atribuită Republicii Cehoslovace, tot cu acest prilej fiind fixate şi frontierele româneşti cu Ungaria şi cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929 – Regatul Iugoslaviei). De asemenea, au fost confirmate şi actele de Unire ale Basarabiei şi Bucovinei şi reintegrarea la România a întregii Dobroge.

 

Actele de Unire din 1918 au dus la o organizare administrativă mozaicată a României Mari în primii ani interbelici, în care, ca diviziuni recunoscute, au funcţionat judeţele Vechiului Regat, cele basarabene, moştenite de fosta gubernie ţaristă, districtele austriece ale Bucovinei, de foarte mici dimensiuni şi fostele comitate austro-ungare la vest de Carpaţi. În acest context, în cadrul eforturilor pentru unificarea legislativă, economică şi administrativă, la 14 iunie 1925 a fost promulgată Legea pentru unificarea administrativă nr. 85. Cele 71 de judeţe, ale căror limite respectau, în general, diviziunile celor 10 provincii istorice ale ţării (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia) aveau ca subdiviziuni plăşile, alcătuite din oraşe (între care, cele mai importante erau organizate ca municipii) şi comune.

Ca o continuare a unor preocupări de organizare pe baze regionale a ţării – ţinând cont şi de numărul mare de judeţe – la 3 august 1929 a fost adoptată Legea pentru organizarea administraţiunii locale, prin care erau înfiinţate 7 directorate ministeriale, cu sediile la Timişoara, Cluj, Cernăuţi, Chişinău, Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Acestea au fost desfiinţate doi ani mai târziu.

Din anul 1936, în urma adoptării Legii administrative nr. 13 din 27 martie, Bucureştii vor căpăta un statut aparte faţă de judeţul Ilfov. Aceste acte legislative promulgate în anii 1925-1937, au fost însoţite şi de mici modificări în ceea ce priveşte teritoriul administrativ al unor judeţe.

 

Preocupările vizând organizarea administrativă a ţării pe baze regionale au fost reluate în anul 1938, când regele Carol al II-lea a promulgat Legea administrativă din 14 august, care instituia ţinutul ca unitate administrativă de bază a României. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont, în mare măsură, şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 urmăreau, pe cât posibil, să reunească foste judeţe aflate în două, trei sau chiar patru provincii diferite[v]. Au fost înfiinţate 10 ţinuturi, conduse de rezidenţi regali, la care se adăuga Capitala, Bucureşti.

 

Cele 10 ţinuturi erau:

 

Argeş (Bucegi), cu reşedinţa la Bucureşti, cuprinzând fostele judeţe Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei Scaune, Vlaşca;

Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Galaţi, incluzând fostele judeţe Brăila, Cahul, Covurlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicul Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova;

Jiu (Olt), cu reşedinţa la Craiova, cuprindea fostele judeţe Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi, Vâlcea;

Marea (Mării), cu reşedinţa la Constanţa, având în componenţă fostele judeţe Caliacra, Constanţa, Durostor şi Ialomiţa;

Mureş (Alba Iulia), cu reşedinţa la Alba Iulia, cu judeţele Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare, Târnava Mică, Turda;

Nistru, cu reşedinţa la Chişinău şi incluzând fostele judeţe Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei şi Tighina;

Prut, cu reşedinţa la Iaşi, compus din fostele judeţe Bacău, Baia, Bălţi, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Roman, Soroca, Vaslui;

Someş (Crişuri), cu reşedinţa la Cluj, cuprinzând judeţele Bihor, Cluj, Maramureş, Satul Mare, Sălaj, Someş;

Suceava, cu reşedinţa la Cernăuţi, incluzând judeţele Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava;

Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, având în componenţă fostele judeţe Arad, Caraş, Hunedoara, Severin şi Timiş-Torontal. 

 

Anul 1940 a dus la pierderi teritoriale însumând circa o treime din suprafaţa, respectiv populaţia României interbelice. Mai mult de jumătate din populaţia teritoriilor cedate era românească. Astfel, în urma notelor ultimative sovietice din 26-28 iunie, România a evacuat Basarabia, nordul Bucovinei (judeţele Cernăuţi şi Storojineţ şi partea de nord a judeţului Rădăuţi), precum şi colţul nord-vestic al judeţului Dorohoi (aşa-numitul „ţinut al Herţei), niciodată înstrăinat până atunci. Două luni mai târziu, la 30 august, la Viena, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană „mediau” între România şi Ungaria horthystă un aşa-zis „arbitraj”, care atribuia statului vecin o însemnată parte a Transilvaniei (acoperind, în linii mari, integral, judeţele Satul Mare, Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi părţi din judeţele Bihor şi Cluj). În fine, la 7 septembrie, la Craiova, a fost încheiat Tratatul prin care România ceda Bulgariei judeţele sud-dobrogene Durostor şi Caliacra (acest tratat fiind convenit în urma insistenţelor lui Hitler, care condiţionase garantarea frontierelor României de soluţionarea diferendelor teritoriale cu toţi vecinii revanşarzi, inclusiv cu Bulgaria). În aceste condiţii, comunele din jurul oraşului Ostrov (astăzi comună), care au aparţinut, în perioada interbelică, judeţului Durostor, au fost reintegrate judeţului Constanţa.

În urma acestor dureroase cedări teritoriale, suportul popular faţă de regele Carol al II-lea devenise practic nul. În aceste condiţii, după desemnarea ca prim-ministru a generalului Ion Antonescu (4 septembrie), acesta l-a silit pe rege să abdice. A fost încoronat ca rege Mihai I, adevăratul Conducător al statului român, până la 23 august 1944 fiind, însă, Ion Antonescu.

Printre primele măsuri adoptate de acesta se numără şi revenirea, prin Decretul-lege din 21 septembrie 1940, la vechea organizare administrativă, bazată pe judeţe, ţinuturile formate în 1938 fiind desfiinţate. Au fost reactivate judeţele din perioada interbelică, cu unele modificări, ţinând seama şi de pierderile teritoriale. Astfel, partea rămasă României din judeţul Cluj a fost alipită judeţului Turda, iar ceea ce mai rămăsese din judeţul Bihor a primit drept capitală, în locul oraşului Oradea, ocupat de Ungaria, oraşul Beiuş.

Organizarea administrativă bazată pe judeţe a fost reinstaurată şi în nordul Bucovinei şi în Basarabia, după eliberarea acestor teritorii în vara anului 1941. Totuşi, prin Legea din 4 septembrie 1941, judeţele (şi plăşile) nu îşi recăpătau personalitatea juridică, cum se întâmplase cu un an mai devreme în restul ţării, funcţionând doar în calitate de circumscripţii administrative de desconcentrare şi control. Personalitate juridică avea doar provincia – Bucovina, respectiv Basarabia –, ambele organizate în guvernăminte, conduse de câte un guvernator. Reapariţia judeţelor s-a făcut şi cu o modificare, prin desprinderea estului judeţului Ismail, ca judeţ distinct, sub numele Chilia.

 

Ca o compensaţie faţă de pierderea nordului Transilvaniei cu un an mai devreme, dar şi în speranţa că, în timpul deselor întâlniri cu Conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu, acesta nu va mai fi atât de insistent în a cere revenirea Ardealului la statul român, Hitler a decis atribuirea către aliatul Germaniei a teritoriului dintre Nistru şi Bugul de Sud (cunoscut sub numele de Transnistria). Prin Ordonanţa nr. 8 din 12 septembrie 1941, s-a hotărât organizarea şi a Transnistriei ca provincie cu personalitate juridică, împărţită tot în judeţe şi plăşi (raioane), de asemenea lipsite de personalitate juridică (judeţele constituiau circumscripţii teritoriale de control şi îndrumare ale plăşilor şi comunelor). Acest teritoriu avea aproape 40000 km2 şi o populaţie de 2327000 locuitori şi a fost împărţit în 13 judeţe (Movilău, Jugastru, Tulcin, Balta, Râbniţa, Dubăsari, Ananiev, Golta, Berezovca, Oceacov, Odessa, Tiraspol şi Olviopol). Ca şi la est de Nistru, Guvernământul Transnistriei era condus de un guvernator, cu sediul la Odessa.

 

Actul de la 23 august 1944, prin care a fost răsturnat de la putere mareşalul Ion Antonescu, iar România a continuat să lupte de partea Naţiunilor Unite, a dus la eliberarea nordului Transilvanei. România ceda URSS, din nou, teritoriile răpite prin notele ultimative din iunie 1940. Uniunea Sovietică a condiţionat, însă, reinstalarea administraţiei româneşti în judeţele nord-transilvănene de recunoaşterea, de către Regele Mihai I, a unui guvern condus de dr. Petru Groza, de orientare comunistă. Regele a acceptat la 6 martie 1945. Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947) a consfinţit aceste modificări teritoriale: România recunoştea frontiera cu URSS de la 1 ianuarie 1941, dar reprimea nordul Transilvaniei, ocupat de Ungaria, în urma dictatului de la Viena (30 august 1940).

 

Venirea la putere, cu largul concurs sovietic, a unui guvern comunist a favorizat instaurarea unui regim totalitar în România, în anii 1945-1948. După abdicarea Regelui Mihai I şi instaurarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947) precum şi în urma înlăturării complete a opoziţiei democratice, regimul a trecut, şi în domeniul administrativ, la reforme, vizând adoptarea decupajului sovietic, în regiuni şi raioane. La 6 septembrie 1950 a fost promulgată Legea organizării teritoriale nr. 5, prin care cele 59 de judeţe ale României postbelice (compuse din 424 plăşi) erau înlocuite de 26 regiuni, cuprinzând 148 de oraşe şi 177 raioane. Noua împărţire nu ţinea cont de configuraţia fostelor judeţe şi, în plus, introducea în numele noilor unităţi administrative, elemente onomastice cu caracter glorificator (astfel oraşul Braşov a fost rebotezat Stalin, ca şi regiunea a cărei reşedinţă era). Totuşi, în bună măsură, unele nume ale fostelor judeţe se regăseau şi în numele regiunilor, care nu preluau, „mecanic” denumirea reşedinţei regionale (Ialomiţa, Prahova, Teleorman, Dolj, Gorj, Severin, Bihor, Mureş, Putna, etc.). Oraşele erau împărţite în oraşe de subordonare republicană (Bucureşti, împărţit, ca şi regiunile, în mai multe raioane, dar şi Braşov, Cluj, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Timişoara), de subordonare regională şi de subordonare raională.

 

După doar doi ani, numărul regiunilor a fost redus la 18, prin Decretul nr. 331 din 27 septembrie 1952, adoptat în urma votării unei noi Constituţii de către Marea Adunare Naţională. În schimb, creştea numărul raioanelor, ajuns la 183. „Depersonalizarea” regiunilor a dus la adoptarea, cu o singură excepţie – Regiunea Autonomă Maghiară (cu reşedinţa la Târgul Mureş) – a numelui reşedinţelor regionale pentru toate celelalte unităţi administrative de acest nivel. Singurul oraş de subordonare republicană rămânea Capitala.

Procesul de reducere, pe de-o parte, a numărului de regiuni a continuat în 1956 (au dispărut regiunile Arad, împărţită între regiunile Oradea şi Timişoara şi Bârlad – al cărui teritoriu a fost împărţit între regiunile Bacău, Galaţi şi Iaşi). Pe de altă parte, a crescut numărul raioanelor, la 192. S-au produs şi alte câteva modificări în ceea ce priveşte limitele celorlalte regiuni menţinute. Aceste modificări au fost consfinţite prin decretele 12, 257, 548 şi 652 din 1956.

 

Distanţarea politică de Moscova şi tendinţele de transformare a regimului în unul „comunist naţional” s-au reflectat şi în plan administrativ. Pe de-o parte, mai multe regiuni au fost botezate plecând de la realităţi fizico-geografice sau istorice caracteristice: Argeş (în loc de Piteşti), Oltenia, Banat, Dobrogea, Crişana, Maramureş (care înlocuiau vechile nume ale reşedinţelor acestora: Craiova, Timişoara, Constanţa, Oradea, Baia Mare). A fost înlăturat numele lui Stalin, regiunea şi oraşul numite astfel revenind la denumirile româneşti (Braşov). Pe de altă parte, această regiune a preluat o parte din teritoriul Regiunii Autonome Maghiare (aproximativ teritoriul fostului judeţ Trei Scaune), căreia i s-au atribuit zone preponderent nemaghiare din centrul Transilvaniei), scopul fiind diminuarea ponderii majoritare a populaţiei maghiare. şi numele regiunii a fost schimbat, în Mureş-Autonomă Maghiară. De asemenea, ca un efect al dorinţei de dezvoltare a zonei litoralului românesc, oraşul Constanţa a devenit unitate administrativă distinctă, primind, ca şi Bucureştii, statut de oraş de subordonare republicană.

Numărul de raioane a fost, însă, redus, ajungând la 142. În ceea ce priveşte numărul oraşelor de subordonare regională, acesta a crescut, de la 14 în 1950, la 27 în 1952 şi la 46 în 1961. Comunele, ca şi raioanele, au cunoscut o dinamică ascendentă în ceea ce priveşte numărul lor, până în 1960: 4052 (1950), 4096 (1952), 4313 (1956), scăzând apoi la 4259 (1960). Scăderea numărului de raioane şi comune anunţă începutul unui proces de centralizare administrativă, urmărit consecvent până în 1989[vi].

 

Pe linia distanţării regimului comunist de la Bucureşti de orientarea Moscovei se înscrie şi reforma administrativă adoptată în anul 1968. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie se revenea la organizarea administrativă românească tradiţională, având la bază judeţul şi comuna. Pe lângă dispariţia „corpurilor străine” în plan administrativ – regiunea şi raionul – era desfiinţată şi orice formă de autonomie administrativă pe criterii etnice. Reînfiinţarea judeţelor nu a însemnat, însă, revenirea la configuraţia administrativă anterioară anului 1950. Un număr de 19 de judeţe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova, Vlaşca – nu se mai regăseau în acest decupaj. Unele judeţe aveau numele schimbat, fie parţial (Bistriţa-Năsăud, în loc de Năsăud), Caraş-Severin (şi ca o recunoaştere a înglobării la fostul judeţ Caraş şi a mai mult de jumătate din vechiul judeţ Severin), Timiş (în loc de Timiş-Torontal), fie complet (Covasna în loc de Trei Scaune, Vrancea, în loc de Putna, Galaţi, în loc de Covurlui, Harghita, în loc de Ciuc). Prin rolul de centru de regiune, dobândit în cei 18 ani anterior, Baia Mare a fost declarată  reşedinţă a unui judeţ Maramureş care-şi extindea, astfel, numele dincolo de limitele istorice ale judeţului interbelic omonim, în detrimentul oraşului Sighetul Marmaţiei[vii]. De asemenea, deşi reşedinţa judeţului Teleorman fusese anterior la Turnul Măgurele, Alexandria devenea centrul administrativ al judeţului reînfiinţat. Acelaşi statut l-a dobândit Slobozia, pentru judeţul Ialomiţa, în dauna vechii reşedinţe, Călăraşi[viii].

Un număr de 47 de aşezări urbane erau declarate municipii (inclusiv Capitala, organizată în 8 sectoare şi având 14 comune suburbane[ix]). Între acestea se regăseau şi oraşe-nereşedinţă de judeţ – Călăraşi, Gheorghe Gheorghiu.Dej (astăzi Oneşti), Sighişoara, Turnul Măgurele, Bârlad, etc – în timp ce unele centre judeţene aveau doar statut de oraş: Slobozia, Alexandria, Slatina, Miercurea-Ciuc, Zalău, Vaslui ş. a[x]. În total, prin legea menţionată, numărul aşezărilor urbane era de 189, dintre care 49 erau nou-înfiinţate[xi].

Numărul comunelor a fost redus la 2706, dintre care 135 aveau statut de comune suburbane, aparţinând unor municipii sau oraşe.

Prin Decretul nr. 15 din 15 ianuarie 1981, judeţele Ilfov şi Ialomiţa au fost reorganizate. Au apărut judeţele Călăraşi şi Giurgiu (cu reşedinţe în oraşele omonime), iar restul judeţului Ilfov a fost declarat sector agricol, subordonat Capitalei.

Ultima modificare care ar fi urmat să aibă efecte în plan administrativ în timpul regimului comunist a survenit prin adoptarea Legii nr. 2, din 18 aprilie 1989, privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România. Potrivit acesteia, urmau să dispară 380 de comune, prin aşa-numita politică de „sistematizare rurală”. Acest act legislativ abroga Legea nr. 2 din 1968[xii]. Pe de altă parte, unele comune au fost declarate aşezări urbane.

Căderea, după câteva luni, a regimului totalitar, a dus la abrogarea acestei ultime legi, prin Decretul-Lege nr. 38 din 1990. Cadrul legislativ post-decembrist a fost completat în urma adoptării Constituţiei din 1991 şi a Legii administraţiei publice locale nr 69, din 26 noiembrie 1991. Potrivit acestora, unităţile administrative de bază ale României sunt judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Numărul judeţelor ţării este, în prezent de 41, în urma promulgării Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (care acordă acest statut şi pentru fostul sector agricol Ilfov). Regim asemănător judeţului are şi Capitala ţării.

Apropierea momentului aderării ţării la Uniunea Europeană a dus la promulgarea Legii nr. 151 din 15 iulie 1998, în urma căreia au fost înfiinţate regiunile de dezvoltare. Acest fapt înseamnă şi reluarea preocupărilor vizând organizarea administrativ-teritorială la nivel regional a României, cu iniţiative datând de mai bine de un secol şi cu materializare sporadică în perioada interbelică (directoratele ministeriale în anii 1929-1931 şi ţinuturile în anii 1938-1940)[xiii]. Regiunile de dezvoltare, în număr de 8, sunt următoarele:

Regiunea de Nord-Est, cu reşedinţa la Piatra-Neamţ, incluzând judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui;

Regiunea de Sud-Est, cu reşedinţa la Brăila, compusă din judeţele Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea şi Vrancea;

Regiunea Sud Muntenia, cu reşedinţa la Călăraşi, cuprinzând judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova şi Teleorman;

Regiunea Sud-Vest Oltenia, cu reşedinţa la Craiova, incluzând judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea;

Regiunea de Vest, cu reşedinţa la Timişoara, cuprinde judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş;

Regiunea de Nord-Vest, cu reşedinţa la Cluj-Napoca, compusă din judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satul Mare şi Sălaj;

Regiunea Centru, cu reşedinţa la Alba Iulia, având în componenţă judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu;

Regiunea Bucureşti-Ilfov, cu reşedinţa la Bucureşti, include Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Numeroase acte normative au dus la declararea în ultimii 18 ani a numeroase noi municipii, oraşe şi comune Astfel numărul municipiilor este de 107, al oraşelor de 213, în timp ce numărul comunelor a ajuns la 2854.

Corelarea împărţirii administrative a României cu Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) utilizat de Eurostat arată că nivelul naţional corespunde cu NUTS 0, NUTS 1 ar corespunde pentru 4 macro-regiuni[xiv], NUTS 2 are drept echivalent românesc regiunile de dezvoltare, NUTS 3 – judeţele, municipiile, oraşele şi comunele fiind nivelul NUTS 5 (nivelul NUTS 4 ce ar cuprinde asociaţiile de comune nu există în România).

 

[i] Prima menţiune a judeţului în ţara Românească datează din 3 octombrie 1385, iar ţinutul este atestat în Moldova pentru prima dată în 1399. Primele judeţe amintite au fost Jaleş (1385), Vâlcea (1392), Gorj/Jiul de Sus (1406), Motru (1415), etc., toate la vest de Olt, iar primul ţinut menţionat în Moldova este Bacăul, la 1399 (Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, p. 73).

[ii] Extinderea teritorială  a statelor româneşti medievale de la o mică astfel de „ţară” este dovedită, cel puţin în cazul ţării Moldovei, prin numele său, care, odată cu lărgirea hotarelor spre sud şi est, nu a mai desemnat doar „ţara de pe apa Moldovei” de la început.

[iii] Perioadă instituită de promulgarea Regulamentului Organic, la 1 iulie 1831 în ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.

[iv] Limitele administrative ale fostelor comitate ale Ungariei intrate (fie şi temporar) în componenţa României au fost reprezentate plecând de la harta comitatelor maghiare din 1910 disponibilă pe site-ul http://lazarus.elte.hu/hun/maps/1910/vmlista.htm.

[v] Astfel, ţinutul Suceava grupa, pe lângă cele 5 foste judeţe bucovinene – Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung şi Suceava – un judeţ basarabean (Hotin) şi judeţul Dorohoi din vechea Moldovă de dinainte de 1918. ţinutul Dunărea de Jos grupa judeţe moldovene – Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui –, basarabene – Cahul şi Ismail –, muntene (Râmnicul Sărat şi Brăila) şi judeţul dobrogean Tulcea. ţinutul Timiş grupa cele 3 judeţe bănăţene, judeţul ardelean Hunedoara şi judeţul Arad din Crişana, iar ţinutul Argeş (numit şi Bucegi) reunea, pe lângă mai multe judeţe munteneşti şi două judeţe din Ardeal (Braşov şi Trei Scaune). Totuşi, ţinând cont şi de dimensiunile mari ale unor provincii, existau şi ţinuturi în care se regăseau judeţe dintr-o singură provincie: Nistru – cu 4 judeţe basarabene sau Mureş (numit şi Alba Iulia) în care se regăseau majoritatea judeţelor ardeleneşti. De remarcat şi ruperea unităţii zonei majoritar maghiarofone din estul Transilvaniei: dacă judeţele Mureş, Odorhei şi Ciuc erau arondate ţinutului Mureş, în care intrau şi multe judeţe cu majorităţi româneşti sau/şi cu importante grupuri de germani, consideraţi loiali României, fostul judeţ Trei Scaune a fost alăturat unor judeţe de la sud de Carpaţi (ideea va fi reluată în 1960, când sudul aşa-numitei „Secuimi” a fost luat de la Regiunea Autonomă Maghiară, redenumită tot Mureş, şi alipit fostei Regiuni Stalin, rebotezată Braşov. Un astfel de decupaj administrativ – în cadrul căruia se regăsesc şi judeţele din Cadrilaterul cu o importantă minoritate bulgară alături de preponderent româneştile Ialomiţa şi Constanţa, gruparea „pestriţelor” (din punct de vedere etnic) Cetatea Albă şi Tighina cu Orhei şi Lăpuşna, cu evidente majorităţi româneşti sau Hotin şi Cernăuţi (unde românii se regăseau şi atunci ca minoritari) împreună cu Dorohoi, Suceava şi Câmpulung, cu preponderenţe româneşti – este explicabil, în condiţiile apropierii „norilor negri” ai războiului şi ale existenţei pretenţiilor revizioniste ale unor vecini precum Ungaria, Bulgaria sau URSS (puse în practică, în mare măsură, după doar doi ani). Mai facem observaţia că limitele unora dintre ţinuturi seamănă, chiar izbitor, cu cele ale actualelor regiuni de dezvoltare (Jiu cu Regiunea Sud-Vest Oltenia, Timiş cu Regiunea de Vest, Someş cu Regiunea de Nord-Vest, etc.).  

[vi] Prezentarea evoluţiei numerice a diviziunilor administrative în perioada 1950-1968 este realizată de Corneliu Iaţu în Maillages géographiques de la Roumanie, 1998, p. 39-41, inclusiv notele infrapaginale 58-65.

[vii] Până în 1950, Baia Mare fusese un oraş în componenţa judeţului Satul Mare. Extensiunea numelui la sud de Gutâi fusese deja legiferată prin atribuirea lui în 1960 pentru fosta regiune Baia Mare.

[viii] A fost avută în vedere, în aceste două cazuri, şi poziţia de oarecare centralitate judeţeană a noilor reşedinţe, faţă de care cele două oraşe dunărene erau periferice.

[ix] Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus ulterior la 6 (Decretul Consiliului de Stat nr. 28 din 1 august 1979), iar al comunelor suburbane la 12 (Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1127 din 1968).

[x] Reşedinţele judeţene care nu aveau acest statut, dar şi unele oraşe de mărime mijlocie – Făgăraş, de pildă – au fost declarate municipii în iulie 1979. Este vorba de Alexandria, Slatina, Slobozia, Zalău, Bistriţa, Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe, Vaslui.

[xi] Apelul frecvent la rădăcinile dacice şi daco-romane, realizat cu scop propagandistic, a stat la baza Decretului nr. 197 din 23 mai 1972, prin care municipiul Turnul Severin devenea Drobeta-Turnul Severin, şi a Decretului nr. 194 din 18 octombrie 1974, în urma căruia municipiul Cluj primea numele de Cluj-Napoca (ambele aşezări au fost rebotezate plecând de la numele anticelor localităţi Drobeta şi Napoca).

[xii] Ioan Silviu Nistor, op. cit., p. 137-138, inclusiv nota infrapaginală 195.

[xiii] Idem, p. 123.

[xiv] Macroregiunea 1 cuprinde regiunile Nord Vest şi Centru, Macroregiunea 2 – regiunile Nord-Est şi Sud-Est, Macroregiunea 3 – regiunile Sud Muntenia şi Bucureşti-Ilfov, iar Macroregiunea 4 – regiunile Sud-Vest Oltenia şi Vest. Acest nivel este utilizat doar la nivelul Uniunii Europene (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/).