IDENTITATE EUROPEANĂ – IDENTITATE NATIONAL STATALĂ

Adrian Severin  

Solutionarea problemei identitate europeană versus identitate national-statală constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi institutionale europene, care va trebui finalizată în cadrul unei noi Conferinte Interguvernamentale (CIG), până în 2004. Abordarile extrem de diferite[1]{1} ale acestei probleme avându-si originile încă în timpul celui de al II-lea război mondial[1][2] au convins liderii Europei de necesitatea unei dezbateri extinse al cărei traseu va fi stabilit în "Declaratia de la Laeken", principalul document politic al Summit-ului de la Laeken din decembrie 2001. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promovează o integrare mai profundă a actualelor state-natiune europene, cu atât mai mare este teama celor din urmă în fata «pericolului » de a-si pierde identitatea. În ce constă, de fapt, această identitate si de ce ar fi o nenorocire atât de mare disparitia ei ? Cum s-ar putea pierde identitatea natională si cum ar putea fi ea înlocuită de o identitate europeană ? Iată doar câteva întrebări care frământă astăzi constiintele europenilor.

A. Conventia de la Laeken – procesul  european ca un drum cu două sensuri

Cu Summit-ul de la Laeken va începe, într-o manieră oficializată, o largă dezbatere la nivelul continentului privind viitorul Europei si transformările institutionale necesare. În cadrul Consiliului european informal de la Gand, din 19 octombrie 2001, s-a stabilit ca, la Laeken, sa fie desemnat un presedinte al Conventiei - organismul care trebuie să realizeze documentele finale privind schimbarile din tratate, viitoarele competente ale organismelor comunitare si modul de guvernare. Atât Guvernele Statelor membre cât si Comisia Europeană vor avea reprezentanti  în cadrul Conventiei. De asemenea, Parlamentele nationale, dar si Parlamentul European vor fi reprezentate în Conventie, urmând să fie ales un prezidiu al Conventiei, compus din 5 membri: un presedinte, reprezentantul Guvernelor nationale, reprezentantul Comisiei Europene,  reprezentantul Parlamentelor nationale, si reprezentantul Parlamentului European .

Liderii Uniunii europene au considerat că implicarea societătii civile este absolut necesară , aceasta urmând să creeze  "o retea în jurul Conventiei", după cum explica Presedintele in exercitiu al Uniunii Europene, domnul  Guy Verhofstadt: "Decât să mai initiem o incintă suplimentară, decât să selectionăm noi niste organizatii , ONG-uri, parteneri sociali, institute de studii pe probleme europene, academicieni, am decis să organizam pe lângă Conventie o asemenea retea în care toată lumea poate să fie prezentă, toate organismele societătii civile, ONG, universitătile, toate instantele care se ocupă de problematica europeană. Acestea vor putea intra în contact direct cu această Conventie  pentru a-si exprima părerile . Dar si Conventia poate solicita opinii, luări de pozitie sau avize diverselor persoane sau organizatii care fac parte din această retea."

Liderii Uniunii Europene s-au dovedit constienti de problema afirmarii identitatii si interesului national nu numai în ceea ce priveste statele  membre.  Statele candidate vor fi si ele reprezentate la lucrările Conventiei prin membri ai Parlamentelor si Guvernelor nationale, care in functie de progresele făcute de tările lor, dar si de calitatea reprezentantilor trimisi vor negocia chiar statutul tarilor respective în viitoarea Uniune Europeană extinsă.  

Procesul european – proces constând în proiectarea si edificarea unei Europe unite apte de a depăsi stadiul « Europei-Piată » spre a deveni o « Europă –Putere » - trebuie privit ca rezultat al unei deplăsări cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre miscarea Vestului european către Estul continentului – realitate numită « extinderea UE » - iar pe de altă parte avem în vedere miscarea de o complexă si adesea conflictuală diversitate al Europei Centrale si Orientale către Occident – realitate care ar putea fi numită « expansiunea dezordinii orientale ».  

Cele două Europe (orientală si occidentală) îsi au izvoare culturale comune în literatura elenă, religia iudaică si dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despărtit, însă, spre a iriga teritorii spirituale si istorii diferite, ajungând să se verse în două mări însemnând două modele de viată distincte.

Europa Occidentală a ajuns la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversitătii, concurentă liberă si loială, suprematia legii si primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca fiind democratia pluralistă/participativă, statul de drept si drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată si ceea ce am numi « democratia economică », respectiv caracterul sacru al proprietătii private si formarea liberă a preturilor pe piată. Ele includ, evident, egalitatea sanselor si laicitatea statului.) În paralel cu aceste trăsături considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat si  vulnerabilităti avându-si rădăcinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul si lipsa de flexibilitate a pietei muncii – consecutivă unui exces de protectie socială - sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (institutiile Uniunii Europene) lor li se adaugă birocratismul, lipsa de transparentă si de  sisteme de răspundere fată de cetătean, precum si un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri nationaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independentei spre a trăi în cultura interdependentei. Pentru Răsăritul european, în schimb, independenta statului-natiune si caracterul absolut al suveranitătii sale rămân trăsături esentiale ale identitătii atât la nivelul elitei politice cât si la acela al mentalului popular.

Europa Centrală si Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate – existentială si cultural-identitară, individuală si colectivă, natională si internatională – si prin sărăcie. Adică exact aceleasi realităti care au făcut din Europa Occidentală, la finele celui de al doilea război mondial, o adevărată « Uniune a Fricii » transformată apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice, « Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului », spre a deveni o « Uniune de Valori » întrupată în Uniunea Europeană de astăzi. Insecuritatea si disparitătile economico-sociale, dar si lipsa unei societăti civile dezvoltate si, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor si statelor din jumătatea estică a continentului mentalităti si atitudini circumscriind modele de viată caracterizate printr-o combinatie ciudată de individualism si colectivism, printr-o slăbiciune cronică a spiritului rational si pozitiv. Individualismul îsi are originile în experienta rezistentei pasive împotriva totalitarismului si explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se « salveze » pe sine prin practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere si a excelentei competitionale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital. Colectivismul este o expresie inertială a experientei sociale comuniste si se manifestă  prin lipsa spiritului de initiativă si teama asumării de riscuri, ca si prin tendinta de a transfera întreaga răspundere si întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunitătii, către stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental si de solidaritatea socială, precum este si individualismul. El este responsabil pentru mentinerea centralismului în administratie si modesta evolutie a principiului subsidiaritătii, precum si pentru ineficienta economică consecutivă unor cereri de protectie socială fără legătură cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului rational si pozitiv face din Europa Centrală si Orientală locul unei religiozităti necunonoscute astăzi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism),  al practicării unui nationalism de secol XIX – retoric în formă si retrograd în continut, ca si al recurgerii la confruntare violentă ca formă de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) si religioase. Asa se face că pentru cetătenii tărilor respective încrederea în Biserică si Armată trece înaintea încrederii în institutiile specifice democratiei dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase si gândirea solutiilor la problemele politico-economice în termeni etnici – ca, de altfel, si celelalte trăsături evocate anterior - sunt parte a identitătii acestei bucăti de Europă (inclusiv cât priveste statele din Grupul de la Visegrad) ele fiind cu atât mai accentuate cu cât ne deplasăm mai la Est. De aici nu ar trebui, însă, să se ajungă la concluzia superioritătii absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de « bine » si de «  rău », ori în cei, tot subiectivi, de « superior » si « inferior », ci trebuie să se rationeze în context ontologic si pragmatic, fiind vorba despre optiuni referitoare la modul de a exista si de adecvarea la provocările si oportunitătile oferite de mediul înconjurător. În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginatie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat – consecintă a obisnuintei cu  lipsa de confort si a religiozitătii sporite, un mai mare devotament pentru familie, o rată oarecum mai accentuată a natalitătii (importantă mai cu seamă în conditiile în care scăderea de populatie în Occident va genera un tot mai acut deficit de fortă de muncă educată susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migratie din spatii culturale mai depărtate de standardele europene), o mai mare rezistentă la efort si o disponibilitate sporită pentru muncă, în special cea grea – chiar dacă travaliul lor nu este si foarte disciplinat.

Asa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma că « extinderea UE » - despre care am putea vorbi si ca despre un « imperialism pozitiv occidental » - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator –evident mentinându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe integrarea europeană exclusiv ca pe un transfer al modelului său –aquis-ul comunitar – către tările Europei Centrale si Orientale. Dimpotrivă, miscarea integratoare care se deplasează de la Est la Vest – « expansionismul dezordinii orientale » dispunând de o proteicitate similară migratiunilor barbare care au dărâmat cu peste un mileniu în urmă Imperiul Roman de Apus – are un cert caracter globalizator. Într-adevăr ea tinde – chiar dacă lucrul nu este  totdeauna constient iar intentia, de cele mai multe ori, nu este declarată - spre o sinteză a modelului Occidental cu traditiile, experientele, valorile si abilitătile caracterizând viata europeană care a existat si continuă să existe în afara Uniunii Europene. Din perspectivă vestică, procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectivă estică, procesul vizează realizarea unei sinteze identitare, ceea ce deplasează accentul pe latura calitativă, rezultatul final urmând a consacra schimbarea în toate componentele noii Uniuni.  Întrebarea care se pune este care dintre aceste două tentative va izbândi ?

Integrarea europeană (constructia unei Europe unite) nu este un exercitiu de fantezie, ci o încercare vitală menită a oferi o securitate durabilă pentru ambele jumătăti ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securitătii este folosirea puterii pentru exportul propriului model de viată. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identităti comune a « Marii Europe » bazate pe un set unic de valori si pe institutii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere si de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară îsi mărăste puterea necesară spre consolidarea securitătii proprii. Privit din acest unghi de vedere, aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.

Problema este că în prezent UE nu are capacitatea nici de vointă si nici de efort spre a-si impune modelul în afara frontierelor sale, desi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de vointă ar implica renuntarea la confortul actual si la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de institutii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei si prin lichidarea disparitătilor economico-sociale dintre natiunile europene care ar intra în componenta Europei unite.

Nefiind, asadar, în măsură să conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, în situatia de a constata nu doar că nu-si poate consacra identitatea ca atare în jumătatea estică a continentului, ci si că tăria defensivei sale împotriva invaziei cu care o amenintă actuala « dezordine orientală » este depăsită de forta de atractie a standardelor sale de viată. Împinsi de disperarea pe care insecuritatea si sărăcia prelungite si fără de perspective le-o alimentează, pe de o parte, si sedusi de civilizatia apuseană, pe de altă parte, europenii de est vor găsi, cu sigurantă, energia spre a dărâma zidurile de apărare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid al Berlinului. Din acest punct de vedere, UE este cu mult mai îndreptătită să se gândească la « pericolul » ca identitatea sa să se modifice în urma actiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare, ci despre o altă Uniune. În discutie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.

Pentru ca întâlnirea Vestului cu Estul si sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, la anarhie si instabilitate, sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucisarea culturii (identitătii) de clan cu cultura (identitatea) statului-natiune, în unele părti ale lumii si chiar în Europa (în Balcani – în special în Kosovo si Macedonia -, în Sicilia, în Tara Bascilor, în Corsica, precum si în Orientul Apropiat si Asia Centrală), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toti europenii, deopotrivă din Apus si din Răsărit. UE nu poate fi unica responsabilă pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate si nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat si asumat de toti participantii la proces. Pentru moment se pare că Europa Centrală si Orientală este mai dispusă la aceasta.

B. Frontierele noii Europe

În definirea identitătii noii Europe unite s-ar putea pleca poate chiar de la ideile generoase ale "părintilor fondatori"[1][3] ai UE de acum jumătate de secol. Este, de fapt, impresionant să constati cum ele sunt reactualizate si dezbătute de toate think-tank-urile europene.

Imperialismul European rezolvase până în secolul al XIX-lea în mod satisfăcător problema dezvoltării prin integrare (pe părti întinse ale teritoriului Europei – comparabile cu cele ale UE de astăzi – existau piete interne unice, monedă unică, politică externă si de apărare comună, liberă circulatie a persoanelor, sisteme judiciare si de administratie unitare) dar s-a prăbusit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a stiut să le rezolve. Statele-natiune născute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vietii interne si internationale dar nu au reusit să rezolve garantarea păcii si excluderea războiului ca mijloc de solutionare a disputelor internationale. Astăzi, în contextual unei dezvoltări tehnologice care conduce implacabil spre globalizare, statele-natiune se dovedesc prea mari spre a rezova problemele mici ale comunitătilor pe care le guvernează si prea mici spre a rezolva problemele mari ale lumii. Măretia viziunii părintilor fondatori ai UE a constat în întelegerea faptului că pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurată prin solutia economică a punerii si gestionării în comun a resurselor economice cu caracter strategic. Această modalitate de a-i aduce împreună pe fostii inamici a generat apoi un set de valori comune care au creat fundatia pentru un edificiu politico-economic al Europei occidentale.

În prezent, după prăbusirea bipolarismului, se ridică o primă întrebare în legătură cu trasarea granitelor viitoarei Europe unite, respectiv cu definirea identitătii geografice a acestei Europe. Cu alte cuvinte care dintre fostii adversari pot intra în alcătuirea politică a noii Uniuni continentale ? Răspunsul la această întrebare se loveste de obstacole cantitative si calitative. Astfel,  o Europă de la Atlantic la Urali, adică o Europă care să includă un stat precum Rusia, având o certă aderentă la cultura  europeană, ar avea avantajul suprapunerii identitătii geografice cu cea spirituală, dar ar crea problema aproape insurmontabilă a integrării unui teritoriu, cel rusesc, cu mult mai amplu decât cel al actualei Uniuni Europene, al tărilor candidate si al tărilor din vecinătatea imediată a acestora. Mai mult decât atât, nu se poate face abstractie de faptul că Federatia Rusă se întinde până la Oceanul Pacific si în consecintă acoperă un întreg spatiu de tranzit, spatiul euro-asiatic. Europa unită nu poate cuprinde o asemenea diversitate culturală fără să-si pună în pericol coerenta internă. Aceasta nu înseamnă însă că proiectul Europei Unite se poate realiza fără implicarea în consultările prealabile nu numai a statelor membre ale UE si ale celor candidate, ci si a celor din vecinătatea sa ori care vor suporta efectele aparitiei ei. Aceste din urmă state, având un interes legitim în desfăsurarea « procesului european », vor trebui integrate într-o formulă de parteneriat special cu entitatea europeană în care se va materializa respectivul proces.

Care este “continentul” cu care se poate identifica, deci, Europa unită? Care sunt frontierele europene, la dimensiunile istorice pe care UE de astăzi si le poate asuma? Europa acoperă un teritoriu cuprins între Oceanul Atlantic – inclusiv Marea Britanie si Irlanda, plus Groenlanda – si frontiera vestică a Federatiei Ruse – eventual, si Transcaucazia. O rezolutie adoptată de Consiliul Europei, în 1993, privind întinderea Europei, a circumscris un spatiu de “jurisdictie europeană” similar, cu exceptia notabilă că el includea în întregime si Federatia Rusă.

Proiectul politic al Uniunii Europene, în coordonatele pe care le argumentăm si le propunem, cuprinde întreaga comunitate a statelor europene, incluzând, potential, tări precum Republica Moldova, Belarus – elitele pro-europene ale celor două state sunt astăzi practic părăsite în eforturile lor de a da Moldovei si Belarusului o identitate europeană – si Ucraina. Actorii politici din aceste state si-au exprimat, de mai multe ori, dorinta ca tările lor să apartină, într-o zi, spatiul european. Având în vedere atitudinile politice majorate si o istorie de europenitate pe care cu greu o poate contesta cineva, este foarte probabil ca reprezentantii legitimi ai acesor tări să îsi exprime dorinta lor de a-si asuma statutul politic al Constitutiei Europei Federale. Este însă la fel de probabil ca intrarea acestei margini continentale în sub-structurile Europei Federale să fie foarte lentă, de ordinul deceniilor.

Un caz semnificativ din mai multe puncte de vedere este Turcia. În conceptia noastră, Europa Federală trebuie să-si asigure unitatea valorilor politice simultan cu îmbrătisarea diversitătii etno-culturale, valoare centrală a Marii Europe. Din punct de vedere al asezării sale geografice, al legăturilor sale europene, al aportului economic si al aportului său strategic – militar si în sensul politicii sale externe - Turcia apartine de drept Europei Federale. Dar tot Turcia demonstrează că asumarea Constitutiei europene de către un stat presupune o pregătire anterioară minimă a institutiilor interne, pe baza unor întelegeri ferme cu Uniunea, prevăzute în Tratatul de aderare. O democratie militară nu poate să intre într-o structură eminamente civilă. Numai o rezolvare convingătoare a situatiei politice interne “în asteptarea” integrării – aici intrând, de sigur, conditii privind prevalenta institutiilor civile, drepturile omului, inclusiv drepturile minoritătilor – ar putea permite unei tări precum Turcia să devină parte a Federatiei.

C. Identitate natională în context international

1. Aspecte generale privind problema identitătii

În abordarea relatiei dintre identitatea europeană si identitatea natională trebuie început prin a stabili la ce se referă conceptul de identitate atât atunci când se are în vedere Europa cât si atunci când sunt avute în vedere natiunile care urmează a se integra în viitoarea Europă unită (printre care si România). Cu alte cuvinte, ar fi de văzut prin ce este caracteristică Europa în raport cu alte entităti continentale si prin ce este caracteristică o tară ca România în raport cu alte entităti national-statale. Aceasta implică efectuarea unei distinctii între natiunea civică – legată de teritoriu si de administrarea sa în folosul celor care îl locuiesc în primul rând ca cetăteni – si natiunea culturală – legată de un anumit mod specific de a produce valori universale. De asemenea trebuie luată în consideratie dimensiunea culturală a Europei si impactul cultural al procesului european – al integrării europene – asupra natiunilor care participă la el ca si asupra Europei însesi.

În cadrul prezentei analize „identitatea” va fi considerată din perspectiva relatiilor internationale în care subiecte sunt actualele state. Nu este vorba, deci despre identitatea unei persoane ori a unui grup etnic sau religios, ci de sensul identitătii unei societăti creatoare de stat în contextul raporturilor pe care acesta le stabileste cu comunitatea internatională.

Momentul istoric al redesenării arhitecturii europene[1][4] a coincis cu, dacă nu a determinat chiar revenirea la temele culturii si ale identitătii în relatiile internationale. David Campbell a recunoscut în identitatea natională instrumentul prin care un stat îsi disciplinează societatea, apelul la identitate fiind o strategie de stabilire a „diferentei”[1][5].  Astfel, cineva poate identifica amenintări specifice împotriva cărora statul pretinde că are remedii specifice oferind astfel protectie celor ce se tem de acele amenintări. În cazul României o asemenea abordare ar pune accentul pe teme precum România versus Occident si versus Orient, România versus Ungaria si România versus Rusia[1][6].

În cazul procesului de integrare europeană paradigma identitătii în relatiile internationale trebuie utilizată în sensul punerii accentului pe asemănări mai mult decât pe deosebiri, precum si în acela al distinctiei între deosebirile structurale si cele conjuncturale, între cele de esenta lucrurilor si cele de natura lucrurilor. Utilizând conceptul de identitate din perspectiva excluderii, Iver Neumann[1][7] a definit constructia identitătii europene ca si contrast al Europei civilizate în raport cu Estul barbar. Dar în fata extinderii UE sau a ideii de unificare europeană contrastul este dominat de nevoia de a dezvolta compatibilitatea si asemănarea între natiunea care se vrea parte a Europei unite (respectiv caută aderarea la UE) si toate celelalte natiuni care doresc acelasi lucru si sunt deja ori vor deveni parte în proces.

În ceea ce o priveste, identitatea europeană trebuie să fie si rezultatul unui proces de negociere între participantii la „procesul european”. În etapa actuală a extinderii UE asimilarea aquis-ului comunitar coincide cu redefinirea aquis-ului identitar, în special prin dezvoltarea de obiective strategice, de conceptii si de institutii compatibile, atât în tările membre ale Uniunii cât si în tările candidate.

Sub aspectul obiectului său, identitatea europeană ar putea cuprinde următoarele sase elemente[1][8] :

• sinergia identitătilor nationale ale statelor membre ale Uniunii Europene;

•  identitatea autoritătilor centrale din Bruxelles (Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European) care se află sub observarea permanentă a statelor membre;

•  identitatea ca rezultat al unui comportament comun si al unor obiective împărtăsite (dezvoltarea PESC ar urma să reflecte cel mai fidel o asemenea identitate);

• identitatea societătilor multinationale care activează în tările europene si care promovează interesele europene pe piata mondială;

•  identitatea retelelor formate din grupuri socio-profesionale, institutii, organizatii etc. care promovează actiuni, initiative si idei europene;

•  identitatea bunurilor, serviciilor, persoanelor si institutiilor din Europa privite în ceea ce au ele distinct fată de „restul lumii”.

În contextul integrării europene se pune problema dacă identitatea natională are de suferit de pe urma procesului de integrare si, tot astfel, dacă identitatea europeană identificabilă pentru moment cu cea a UE are de pierdut ca urmare a admiterii de noi membri în Uniune; dacă pierderea de identitate este si o pierdere reală în planul capacitătii de promovare a aspiratiilor legitime ale unei natiuni în concursul cu celelalte; dacă în căutarea identitătii amenintate se poate descoperi ceva cu adevărat substantial de natură a interesa destinul unei anumite natiuni, singură si în cadrul „grupului european”?

2. Identitatea natională si integrarea economică

Ce înseamnă integrare europeană din punctul de vedere al identitătii nationale? Răspunsul este diferit după cum ne referim la procesul de integrare în actuala UE sau într-o posibilă viitoare confederatie/federatie pan-europeană.

A adera la UE înseamnă a te supune – cu sau fără dispense de timp – ansamblului structurilor care reprezintă masinăria Uniunii Europene, asa cum a fost aceasta definitivată prin Tratatul de la Maastricht, cu cei trei piloni de referintă: Comunitatea Economică Europeană; Politica Externă si de Securitate Comună; Justitia si Afacerile Interne. Comunitatea Europeană are institutii integrate. Ceilalti piloni reprezintă, încă, procese interguvernamentale.

Prin crearea Sistemului Monetar European si introducerea monedei unice, Comunitatea Europeană a devenit o unitate economică si monetară. Crearea Băncii Centrale Europene, ca institutie care asigură politica de emisiune si de credit a Uniunii Economice si Monetare, este ilustrarea unui înalt nivel de integrare concretizat în controlul supranational al activitătilor economico-financiare. În măsura în care politicile  monetare la nivel national au un anume specific tinând de traditiile unuia sau altuia dintre state (ex. o anumită relatie de autonomie ori de dependentă între banca centrală si puterea executivă) sau dacă statele în cauză le utilizau pentru promovarea unor obiective specifice lor (ex. stimularea exporturilor si/sau descurajarea importurilor pe un anumit teritoriu), ele constituiau o parte a identitătii nationale care se pierde sau, cel putin, este afectată ca urmare a procesului de integrare.

Este, deja, un fapt unanim admis acela că integrarea economică atinge sfera suveranitătii. Competente esentiale privind politicile economice si financiare relevante pentru dezvoltarea natională sunt transferate la nivelul institutiilor europene – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană etc. Întrebarea este în ce măsură acest transfer de competente, împreună cu aranjamentele aferente lor – transfer de resurse, protectia spatiului comercial intern al Uniunii s.a. – asigură o mai mare eficientă, o mai mare functionalitate a economiei statelor membre ? Dacă răspunsul este pozitiv – si, de fapt, cresterea gradului de performantă a economiei statelor care se integrează este chiar tinta integrării – atunci transferul de suveranitate – sau, altfel spus, reorganizarea exercitiului suveranitătii – nu dăunează intereselor nationale ci, dimpotrivă le serveste.

Este această problemă de suveranitate si una de identitate natională? Se poate pune, oare, semnul egalitătii între atributele suveranitătii si cele ale identitătii? Un caz evident este acela al monedei care nu este doar un instrument financiar ci si un simbol national. În conditiile nivelului actual de integrare europeană simbolul monetar se pierde. Câstigurile obtinute pe plan economic – inclusiv al confortului celor care fac plăti transfrontaliere în numerar – prin utilizarea unei singure monede pe teritoriul unui număr relativ mare de state, compensează din plin sărăcirea „simbolic-culturală”. De altfel, această simbolistică era deja erodată ca urmare a dezvoltării tehnologice care a dus la înlocuirea operatiunilor de plată în numerar cu folosirea monedei electronice.

O abordare mai profundă a acestei dimensiuni esentiale a integrării europene care este aderarea la sistemul monedei unice, ne conduce, însă, la observatia că nu soliditatea monedei duce la soliditatea unei economii ci, exact invers, tăria economiei dă tărie monedei. În consecintă, pentru a asigura stabilitatea monetară este nevoie de politici macroeconomice adecvate. Aceasta aduce în discutie politica fiscală care, la rândul său, este legată de o anumită conceptie asupra politicii de protectie socială. Iar atitudinea fată de protectia si asistenta socială este nu doar o chestiune de ideologie ci si una de mentalitate, de cultură; deci, de identitate. Multe dintre tările cu puternice traditii legate de ocrotirea socială (ex. tările nordice) doresc, de aceea, ca politica bugetară să nu intre în sfera de competentă a UE. Mai devreme sau mai târziu aceasta se va dovedi o imposibilitate. În consecintă, solutia va fi aceea de a defini în comun o identitate a „Europei sociale” care să sintetizeze identitătile nationale actuale în materie. Exercitiul este departe de a fi lesnicios mai ales dacă ne gândim că la diversitatea deja existentă în cadrul UE va trebui să se adauge si obiceiurile societătilor apartinând fostului bloc sovietic pentru care „solidaritatea socială” înseamnă, adesea, eterna asteptare ca altcineva să-ti rezolve problemele.

În fata unor asemenea probleme de mare complexitate România ar trebui să caute drumul împăcării a două tendinte aparent contradictorii si anume: eficienta si generozitatea. Aceasta presupune, pe de o parte, acceptarea si promovarea măsurilor vizând cresterea concurentei si a flexibilitătii pe piata muncii. Pe de altă parte, protectia socială va trebui să se manifeste aproape exclusiv pe terenul pe care se asigură reducerea dependentei individului fată de actiunea factorului politic – fie el national sau international - sau de riscurile decurgând din functionarea nestingherită a mecanismelor pietii, respectiv în domeniile învătământului (autonomia prin cunoastere/calificare/educatie), sănătătii (autonomia prin vigoarea biologică) si ocrotirea mediului (autonomia prin securitate ecologică). În fine, solidaritatea socială – focalizată la cei vulnerabili, marginalizati si exclusi – ar trebui trecută cu precădere în responsabilitatea societătii civile.

Integrarea economică europeană are un impact asupra identitătii nationale si atunci când este vorba despre formularea programelor de dezvoltare ca si despre structura productiei la nivel national. Într-adevăr, multe state au o identitate economică rezidând în practicarea unor activităti economice pentru care există traditii dar nu (mai) există avantaje comparative. De asemenea, în unele state există traditii privind consumul anumitor produse (în special în domeniul alimentar) pe care Uniunea le socoteste nocive pentru sănătate si le interzice comercializarea pe piata europeană.

Astfel de probleme se pot rezolva prin recunoasterea „dreptului la diversitate” la nivelul Europei unite, în conditiile promovării unui „sistem al subsidiaritătii globale” apt a conduce la cresterea flexibilitătii si adaptabilitătii mecanismului de adoptare a deciziilor (inclusiv pe terenul economic si al politicilor de dezvoltare regională). Un asemenea sistem trebuie negociat si proiectat împreună de toti membrii actuali si viitori ai UE, de către toti cei ce au vocatia construirii Europei unite a viitorului.

3. Identitatea natională si securitatea europeană

Prin Tratatul de la Amsterdam (iunie 1997) a fost dezvoltat, sub aspect institutional, pilonul „Politicii Externe si de Securitate Comune” prin creerea Grupului de analiză si planificare de politică externă a Consiliului de Ministri al UE si prin numirea unui Comisar pentru politică externă.

Un alt pas cu importante efecte institutionale a fost decizia Summit-ului de la Koln (iunie 1999) de a crea Înaltul reprezentant pentru politică externă si de securitate. Prerogative în materie de politică externă mai au Consiliul Ministrilor de externe, Comisia europeană si Presedintia UE.

Dimensiunea pur militară a UE este, pentru moment, mai slab dezvoltată. Apărarea Uniunii tine în primul rând de dezvoltarea Uniunii Europei Occidentale – organizatie gândită de către tările membre (care au aderat la Tratatul constitutiv din 1954) ca un cadru european de apărare comună. UEO nu si-a construit o comandă militară integrată  ceea ce a făcut ca alianta să rămână pe hârtie.

Obiectivele stabilite de Înaltul reprezentant pentru politică externă si de securitate si de Consiliul European de la Tampere (octombrie 1999) se referă la crearea unui nou Comitet politic si de securitate si a unui Comitet militar al UE sprijinit pe un stat major cu atributii de aviz si consiliere[1]^[9] .

Potrivit celor existente în prezent se poate spune că UE impune luarea deciziilor în domeniul militar si al politicii externe atât la nivel interguvernamental cât si la nivel supraguvernamental. Delegarea unor competente ce tin de suveranitate – ori exercitarea acestor competente într-o manieră indirectă – este indiscutabilă si în această privintă. Nimic, însă, din datele actuale nu sugerează existenta unor efecte de ordin simbolico-cultural si din acest punct de vedere nu se poate determina cum apărarea si politica externă comună ar atinge sfera culturală a identitătii nationale. În sistemul curent, nici simbolurile militare nationale nu sunt periclitate. Este, într-adevăr, posibil ca pe viitor integrarea europeană să determine schimbarea unor politici – cum ar fi generalizarea recurgerii la armata profesionistă – dar aceastea rămân aspecte functionale. Optiunea pentru o armată profesională în contrast cu traditia armatei populare intră în discutie oricum, fie că statul în cauză aderă la Uniunea Europeană, fie că nu.

Dincolo de aspectul simbolisticii, problema adversarilor traditionali si a aliatilor traditionali nu tine nici ea de identitatea natională. Inamicii si aliatii se schimbă în functie de evolutia jocului de interese si a echilibrului de putere într-un mediu international el însusi în schimbare.

Ceea ce poate face integrarea europeană pe terenul identitătii este să determine iesirea din cultura independentei spre a se intra în cultura interdependentei si, odată cu aceasta, înlocuirea diplomatiei distributive cu diplomatia integrativă, abandonarea jocului de sumă nulă în favoarea strategiei proiectelor comune, precum si întelegerea faptului că securitatea prin multiculturalism, democratie, dezvoltare si cooperare este superioară securitătii prin confruntare, după cum geo-economia este preferabilă geo-politicii. Pentru ca o asemenea schimbare în planul identitătii culturale să aibă loc într-un timp rezonabil va fi nevoie de un program de informare si educatie publică de o deosebită amploare. Numai un asemenea program poate schimba mesajul ereditar la nivelul masei critice a populatiei, provocând tranzitia de la instinctul războiului (care este, de fapt, firescul biologic) la instinctul păcii.

Este de anticipat si chiar de dorit ca împărtăsirea unei asemenea identităti ideatic-comportamentale la scara întregii Europe să determine o adâncire a integrării în domeniul politicii externe si de securitate comune. Aceasta va duce la aparitia unei adevărate identităti europene de apărare, cu atât mai necesară cu cât în fata amenintărilor neconventionale pe care le poartă cu sine globalizarea, problemele securitătii nu pot fi rezolvate decât în comun. Dramatismul confruntării în curs de desfăsurare între lumea civilizată si terorismul globalizat probează o atare afirmatie.

Statele relativ mai mici si mai vulnerabile din Europa Centrală si de Est par mai bine plasate spre a întelege în sensul cel mai constructiv nevoia unei politici externe si a unei identităti de apărare europene. Se dovedeste astfel că esential în realizarea ei este nivelul compatibilitătii pe planul valorilor politice, iar nu nivelul dezvoltării economice.

O Europă unită dotată cu institutii politice proprii care să genereze si să gestioneze identitatea europeană de apărare si securitate va permite si rezolvarea relatiei transatlantice în sensul întăririi, iar nu al slăbirii ei. Existenta unei baze tehnologice apte a permite o echitabilă împărtire a poverilor apărării între America si Europa si întelegerea, într-un context debarasat de complexe, frustrări si prejudecăti, a nevoii de a combate pericolele globale cu forte pe măsura dimensiunilor globalizării, vor conduce spre această concluzie. România trebuie să meargă pe o asemenea cale si să sustină un asemenea curs.  

4. Identitatea natională si valorile socio-politice europene

La Consiliul European de la Copenhaga (1993) Uniunea europeană a luat hotărârea ca „statele asociate din Europa Centrală si de Est” care doresc acest lucru, îi pot deveni membre de îndată ce se vor dovedi capabile să satisfacă anumite cerinte de ordin economic si politic – „Criteriile de la Copenhaga”. Îndeplinirea respectivelor criterii presupune ca tările candidate să fi realizat: a) stabilitatea institutiilor care garantează democratia, statul de drept, drepturile omului si respectul pentru protectia minoritătilor; b) o economie de piată functională, ca si capacitatea de a rezista presiunilor generate de competitia si de fortele pietei interne a Uniunii; c) disponibilitatea de a îsi asuma obligatiile de membru, incluzând aderenta la scopurile uniunii politice, economice si monetare; d) să fi creat conditiile pentru integrare prin adaptarea structurilor administrative, astfel încât legislatia Comunitătii Europene să fie transpusă în legislatia natională si implementată prin structuri administrative si legislative.

Criteriile de la Copenhaga descriu limpede „transformările”  pe care o natiune trebuie să le sufere pentru a fi acceptată în cadrul Uniunii Europene. Unele sunt legate – asa cum s-a arătat anterior – de dimensiunea economico-monetară a UE. Altele vizează capacitatea de a contribui la edificarea unei politici externe si de securitate comune. Procesul de aderare poate fi lansat, însă, doar din momentul în care sunt îndeplinite criteriile politice care descriu „compatibilitatea” tării candidate cu valorile UE. Acest element indică faptul că la temelia „tuturor lucrurilor” stau valorile considerate a fi "valori europene” si anume „democratia, statul de drept, drepturile omului si respectul pentru protectia minoritătilor”.

Nimic altceva din procesul de integrare europeană nu se apropie mai mult de tema identitătii nationale si respectiv, a identitătii europene, decât valorile civico-politice care stau al baza democratiei si a drepturilor omului. Aceste valori au fost definite în timp si istoria lor poate fi chiar istoria integrării europene.

Încă din 1948, Congresul de la Haga asupra ideii europene considera Europa ca pe o unitate spirituală si culturală a cărei esentă politică rezidă în promovarea drepturilor omului si a progresului economic realizabil doar prin măsuri de integrare sectorială[1]^[10] . Că unitatea de principii civico-politice nu poate decât să se întărească în spatiul UE, o arată elaborarea si adoptarea – ca declaratie politică, în luna decembrie 2000, la Nisa – a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii europene. Ea va reprezenta, cel mai probabil, nucleul unei Constitutii europene cu sanse să devină legea fundamentală a Uniunii. România trebuie să se implice – alături de tările membre si candidate – atât în redactarea acetei Constitutii cât si în efortul ca ea să capete valoare juridică.

Ajunsi în acest punct ne putem pune din nou întrebarea în legătură cu ce anume s-ar putea pierde din identitatea natională ca urmare a unei asemenea integrări politice? Afectează, oare, integrarea politică anumite valori nationale?

Să notăm că valorile europene pe care le-am invocat sunt sistematizate prin codificări ale UE formând un sistem care cuprinde:

• normele interne fiecărui stat în parte, privind drepturile omului, gândite ca expresie a principiului subsidiaritătii;

• participarea tărilor membre UE la sistemul international de protectie a drepturilor omului;

• instrumentele specifice elaborate în cadrul UE. Centrul de greutate extra-national al acestui sistem rezultă din apartenenta tuturor tărilor membre ale UE la Consiliul Europei.

Acestea fiind spuse se impune să observăm că România – ca si toate celelalte tări candidate – este ea însăsi membră a Consiliului Europei. În consecintă, principiile civico-politice fundamentale „extranationale” ale UE au fost deja asumate – si chiar asimilate – prin aderarea la Consiliul Europei. În însăsi Recomandarea formulată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei referitor la admiterea României, ca si în alte documente al Consiliului, au fost cerute anumite transformări institutionale, legislative si de atitudine care, odată operate, au fost susceptibile să modifice „specificul national românesc” (ex. introducerea institutiei „avocatul poporului/ombudsman”, specifică tărilor nordice, dar necunoscută în Europa Centrală si Orientală; dreptul individual de recurs la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru toti cei nemultumiti de solutiile în materie pronuntate de instantele nationale; dezincriminarea homosexualitătii si a lesbianismului; discriminarea pozitivă în problema minoritătilor nationale; toleranta fată de sectele religioase etc.)

Prin transformarea Consiliului Europei într-o organizatie cu adevărat pan-europeană – organizatie care include si Federatia Rusă – s-au creat premisele unui proces de constructie si dezvoltare permanentă a setului de valori si principii civico-politice europene pe directii convergente. Acest proces este din ce în ce mai mult unul de sinteză, iar rezultatele sale sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt caracterizate printr-un sincretism mai accentuat. El demonstrează că nu orice traditii constituind elemente de identitate merită a fi păstrate, după cum atestă si faptul că orice popor are o contributie pozitivă de adus la patrimoniul valorilor europene. De asemenea, practica evolutivă a Consiliului Europei – ca si cea a OSCE – indică faptul că drepturile omului nu pot fi privite ca o dogmă fără riscul alimentării unor tendinte centrifuge în cadrul procesului european. Promovarea valorilor esentiale legate de conceptul drepturilor omului si care alcătuiesc nucleul dur al „identitătii europene”, trebuie să se realizeze de o manieră pragmatică prin edificarea la nivel national ca si la nivel european, a unor institutii compatibile cu folosirea „cărămizilor nationale” reprezentate de traditiile pozitive ale fiecărei tări implicate.

Integrarea europeană poate să meargă spre aprofundarea directiei initiate de Consiliul Europei, dar nu să-i schimbe natura. Astfel, prin mecanismul plângerilor la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, instantă care oferă persoanelor fizice dreptul la remedii obtinute la nivel continental, autoritătile nationale sunt controlate printr-un mecanism supranational[1]^[11]. Noua Cartă a Drepturilor Fundamentale mai face un pas în directia recunoasterii drepturilor economice si sociale – ce pot fi completate în cadrul unei Constitutii europene – asigurând o codificare cu generalitate europeană.

Asa cum în materie de economie România va avea de optat, în cadrul unei Europe unite, între un Euro puternic si un Leu traditional dar debil, tot astfel, pe terenul valorilor civico-politice ea a trebuit să aleagă între o civilizatie europeană de sinteză în care va aduce tot ceea ce este mai bun si mai integrabil dintre elementele identitătii sale nationale si un spatiu socio-cultural unde justitia era percepută în functie de conjuncturile politice, unde institutiile publice puteau interveni în viata privată si dicta inclusiv orientările sexuale, unde membrii minoritătilor erau tratati în mod diferentiat fată de membrii majoritătii, unde pe măsură ce societatea se polarizează exclusii se văd lipsiti de orice beneficiu al solidaritătii sociale. Ca urmare, „temerea” de a pierde „identitatea natională” prin integrare într-o Europă unită, se dovedeste în general iratională sau/si artificială.

Desigur, în conditiile recunoasterii "dreptului la diversitate", regulile de natură civico-politică necuprinse în codificarea Consiliului Europei si al Uniunii Europene vor rămâne să supravietuiască precum parte a unei identităti nationale subsidiare. În ceea ce priveste temele identitare esentialmente culturale precum limba, traditiile istorice, personalitătile, specificul creatiei artistice, mentalitătile de viată, ele nu se supun unui control în cadrul institutional european. Nu este mai putin adevărat, însă, că anumite tensiuni pot să apară în unele cazuri speciale. Ar fi de amintit, astfel, politicile europene în domeniul educatiei care cer ca alte popoare (în special, vecinii) să nu apară în manualele de istorie ca inamici. Un alt exemplu este legat de tendinta de a limita exercitarea libertătilor religioase de către minoritătile religioase pe temeiul unei „esentialităti” confesionale de un anumit fel a natiunii majoritare. Asemenea teme sunt însă si parte a dezbaterilor interne dintr-un anumit stat si nu doar componentă a procesului european. Dintr-o atare perspectivă se poate spune că identitatea natională si dezbaterea culturală care o reflectă se bucură în România si de suficientă demnitate si de o considerabilă prolificitate si de o substantială tolerantă pentru ca din dinamica lor internă să se împlinească un specific în acelasi timp si românesc si european. În acest sens, românii pot sustine cu temei că au vocatia naturală a europenismului; că rămânând ei însisi pot fi, totodată, europeni.

D. Concluzii

Europa "cooperărilor avansate”, altfel spus, Europa cu 21 de viteze, "avizată" de Summit-ul din decembrie de la Nisa, este un cadru potrivit, desi nu neapărat ideal,  pentru desfăsurarea proiectului politic românesc. Este o formulă în care Europa ne-ar "astepta", dând posibilitatea celor două proiecte - al "lor", indispensabil conservării stabilitătii politice si păcii continentului si al "nostru", orientat către o Europă unită si de sinteză - să se desfăsoare în paralel.

Integrându-ne în zona de "geo economics" a UE, singura în care decizia are deja un accentuat  caracter federal sau supranational, România va beneficia de implanturile de productivitate pe care liberul schimb, fondurile structurale si stabilitatea indusă de calitatea de membru al UE, le vor atrage.

Dobândind un drept de "co-decizie" pentru zona de "geo politics" - specifică pilonilor interguvernamentali ai UE - în ceea ce priveste politica externă, securitatea, justitia si afacerile interne - România va putea să  promoveze proiectul propriu de modernizare.

După ce Europa unită dotată cu o suprastructură politică reprezentativă va lua fiintă, România îsi va păstra libertatea de decizie esentială în cadrul sistemului subsidiaritătii globale care va realiza echilibrul între vechile identităti nationale si noua identitate europeană. "Momentul de ruptură se va anunta singur: politicienii si elita românească în general vor sti când am depăsit cu totul faza în care identitatea politică natională nu mai este în nici un fel pusă în cauză si cînd putem deci să investim această identitate în cadrul unui stat federal european"[1][12].

Europa viitorului nu poate fi decât rezultatul unui proces de unire a Occidentului cu Orientul atât sub raportul spatiului cât si sub cel al valorilor. Pe planul celor din urmă, avansul Occidentului nu poate fi contestat. El este rezultatul unei experiente istorice refuzate Europei Centrale si de Est. Acest avans singur nu este, însă, suficient, spre a transforma "Europa-Piată" de astăzi în "Europa-Putere" de mâine.

Pentru a fi viabilă, Europa unită va trebui să consacre "dreptul la diversitate" si "dreptul la solidaritate". Aceasta înseamnă a lega concurenta cu justitia, eficienta cu generozitatea si respectul diversitătii cu egalitatea sanselor.

În măsura în care doresc să depăsească prin unitate actualul lor deficit de putere si insecuritatea dedusă din el, natiunile europene vor fi obligate să înteleagă că identitatea lor se compune din elemente negative sau obsolite, care trebuie abandonate si elemente pozitive care trebuie conservate. (În România, spre exemplu, înrădăcinarea principiului umanist privind respectul diversitătii s-a transpus, pe planul raporturilor interconfesionale, în deschiderea bisericii ortodoxe către un nou tip de relatie cu catolicismul – a se vedea în acest sens istorica întâlnire de la Bucuresti dintre Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist – si către acceptarea, chiar dacă fără entuziasm, a activitătii cultelor neoprotestante. Aceasta a impus schimbarea unor elemente de identitate ale ortodoxiei românesti, schimbare materializată în întinerirea ierarhiei si, mai ales, în abandonarea rezervei fată de implicarea în activitătile de asistentă socială. Pe un alt plan, cel economic, nevoia integrării pe piata internă europeană îi conduce pe români către abandonarea „culturii improvizatiei” – sintetizată în expresia populară „lasă că merge si asa” – pentru a-si asimila „cultura rigorii/ a lucrului bine făcut”, asociată în mentalul colectiv cu Occidentul – conform zicalei „lucrul bine făcut este lucru nemtesc”.)

La rândul său, Uniunea europeană de astăzi va fi indispensabil să observe că problema ei nu este aceea de a-si transfera modelul în jumătatea estică a continentului, ci de a asista tările de acolo în constructia unor institutii compatibile, bazate pe un set împărtăsit de valori si executate cu "cărămizile traditiilor nationale".

În ceea ce îi priveste pe români, ei sunt interesati să înlocuiască o impredictibilă cooperare interguvernamentală în care intră mereu cu handicapuri, cu un statut cert implicând drepturi garantate si obligatii limpede asumate. În acest context, România trebuie să scape de complexul elevului codas si să-si însusească pozitia arhitectului responsabil de viitorul casei comune europene, la un loc cu ceilalti arhitecti din Apus si din Răsărit. Ca europeni, românii nu riscă să-si piardă identitatea ci doar să rateze, prin timiditate sau miopie, sansa de a-si făuri propriul destin.