O TEMĂ A RELAŢIILOR COMUNITARE: ADOPTAREA CONSTITUŢIEI EUROPENE

Victor Duculescu

Raţiunile pentru care Europa s-a angajat în prezent tot mai mult pe drumul unui sistem juridic unitar, inclusiv pe calea adoptării unei constituţii la nivelul continentului, sunt deosebit de complexe, ele ţinînd de tradiţiile istorice, de unitatea aspiraţiilor popoarelor europene, dar şi de anumite interese politice care s-au făcut vizibile cu deosebită acuitate după cel de al doilea război mondial.

Elementele care au determinat apariţia şi succesul ideii europene au fost dintre cele mai diverse. Statele membre ale primelor comunităţi inter-europene au ţinut seama în special de tradiţiile parlamentare deosebit de puternice, de vigoarea şi adeziunea ideilor privind drepturile omului, de încetăţenirea în viaţa şi practica acestor ţări a unor principii fundamentale, cum ar fi independenţa justiţiei, desfăşurarea unor alegeri pe deplin libere etc., astfel încît au existat puternice raţiuni spre a face ca ideea europeană nu numai să se afirme, dar să-şi menţină necontenit actualitatea, să îmbrace forme noi, să genereze un sentiment de adeziune populară, capacitînd energiile guvernanţilor, ale oamenilor politici, ale tuturor forţelor interesate în edificarea unei vieţi mai bune în Europa, continent ce a suferit cel mai mult datorită desfăşurării operaţiunilor militare din cel de al doilea război mondial.

A. Dimensiuni ale ideii unei Constituţii europene.

a) Dimensiunea istorică

Ideea unităţii europene are o lungă şi frumoasă tradiţie. De la Pax romana, pax germannica, pax eclessiastica şi pînă la proiectele moderne de înfăptuire a unei federaţii europene, istoria a cunoscut numeroase propuneri ingenioase şi originale, bine structurate şi minuţios gândite, elaborate de celebri oameni de stat, oameni de ştiinţă şi cultură. Este suficient să numim aici pe Pierre Dubois, Emeric Crucé, George Podiebrad, Ducele de Sully, Abatele Saint Pierre, Immanuel Kant şi mulţi atâţia alţii.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, proiectele lui Aristide Briand şi Coudenhove Kallergi au făcut epocă. De abia, însă, după cel de al doilea război mondial ideea federalizării Europei a fost repusă în actualitate, pe baze ştiinţifice şi principiale. De la ideile lui Robert Schuman şi Jean Monnet până la Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, Comunitatea Europeană (devenită ulterior Uniunea Europeană) a străbătut un drum lung, spectaculos şi nu rareori lipsit de dificultăţi. De la cele şase state fondatoare ale Pieţei Comune, până la cele 15 state care o alcătuiesc, Europa a parcurs un susţinut proces de extindere.

Construcţia europeană s-a dezvoltat însă nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.        

Europa integrată de astăzi a dobândit competenţe noi în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne. Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare o configurează tot mai mult ca fiind un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv - alături de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China - politica mondială.

b) Dimensiunea politică

Au existat, neîndoielnic, elemente politice puternice, care au întărit convingerea ţărilor europene că în noile condiţii se impune cu necesitate depăşirea vechilor rivalităţi şi deosebiri de interese, ca şi convenirea unor forme de colaborare care să depăşească instituţiile tradiţionale, cunoscute de dreptul internaţional.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial numai S.U.A. şi fosta Uniune Sovietică îşi menţineau un rol proeminent pe arena mondială. Statele europene, confruntate cu numeroase probleme economice, sociale, unele dintre ele cu pierderea fostelor imperii coloniale, care jucaseră un rol important în ascensiunea lor economică şi politică, erau obligate în mod necesar să depăşească fenomenul divizării. Experienţa păcii de la Westphalia, de la 1648, era încă prezentă în amintirea europenilor, iar ineficienţa sistemelor de organizare a păcii de după primul război mondial, în care europenii îşi puseseră atât de multe speranţe, constituia o amintire tristă, ce nu se dorea a fi reeditată.

Orientându-se cu hotărâre pe drumul înfiinţării unor forme noi de asociere internaţională, ţările europene au înţeles să-şi asume, cu mult curaj, sarcina depăşirii unor situaţii defavorabile, orientându-şi energiile cu hotărâre spre revitalizarea şi fundamentarea, pe baze noi, a Uniunii Europene.                    

Ampla şi remarcabila acţiune internaţională desfăşurată de la terminarea războiului rece a repus în actualitate valoarea şi substanţa ideilor emise de marii arhitecţi ai integrării europene, de minţile cele mai luminate ale Occidentului.

c) Dimensiunea juridică

Revitalizarea ideii europene pe baza dreptului are numeroase tradiţii de ordin juridic. Nu au existat proiecte de integrare europeană - mai vechi sau mai noi – care să nu fi făcut apel la ideea de justiţie, la necesitatea remodelării raporturilor dintre state în spiritul unor noi orientări. Ascensiunea fără precedent a ideilor drepturilor omului, convingerea că omul are drepturi proprii, nu numai acelea care decurg din calitatea sa de cetăţean al statului, au facilitat instaurarea unei ordini juridice chemată să asigure nu numai respectul efectiv şi nediferenţiat al drepturilor omului, dar şi preeminenţa valorilor umane, ca singura bază pe care pot fi concepute nu numai relaţiile dintre oameni, dar şi dintre naţiuni.

Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune ce au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.

Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme.

Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie, chemată să asigure aplicarea în practică a marilor principii de drept pe care se întemeiază Comunitatea Europeană.

Originalitatea construcţiei comunitare constă în faptul că, marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas - şi rămâne - o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin decisiv din partea acesteia.

Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi sistemele naţionale de drept, Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van Gend şi Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc superioritatea dreptului comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor membre.

Ca o consecinţă a afirmării preocupărilor pentru protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei a statornicit un mecanism juridic instituţional deosebit de eficace – Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care, ca o consecinţă a punerii în aplicare a Protocolului nr.11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un acces direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional european.

B. Modalităţi şi propuneri de realizare

Enunţată în termeni generali în Declaraţia Seminarului european asupra construcţiei europene, ce a avut loc la Bucureşti la 11 octombrie 1999, ideea Constituţiei Europene a cunoscut dezvoltări spectaculoase şi precizări importante în viziunea pe care au avansat-o asupra acestei probleme oameni politici influenţi. Şeful diplomaţiei germane, Joschka Fischer, în prelegerea ţinută la 12 mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, a exprimat ideea edificării unei Europe federale, concept care a fost viu discutat în mijloacele de informare, dar şi de către oameni politici, exprimându-se diverse puncte de vedere asupra acestui proiect.

În esenţă, omul politic german s-a pronunţat pentru reforma Uniunii Europene enunţând, totodată, şi unele propuneri concrete legate de structura viitoare a Federaţiei. Aceasta ar urma să cuprindă: un Parlament bicameral – prima Cameră incluzând reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, iar cea de a doua, un Consiliu federal, asemănător Bundesrat-ului, un Guvern rezultat din structura actuală a Comisiei (sau care ar fi ales de guvernele naţionale), precum şi un preşedinte care ar fi împuternicit cu atribuţii executive considerabile.

Recunoscând că efectuarea unor reforme de asemenea anvergură implică "divizarea suveranităţii" între statul naţional şi federaţia preconizată, ministrul de externe german a propus ca să se aibă în vedere înfăptuirea unui "contract european", care să fie perfectat atât la nivel european, cât şi al statelor naţionale. Federaţia ar urma astfel să fie împuternicită cu rezolvarea problemelor majore ce pot fi coordonate la nivelul întregii Europe, restul problemelor trebuind să rămână în competenţa statelor naţionale, după exemplul federaţiei americane.

Insistând asupra eficienţei măsurilor preconizate, Joschka Fischer a arătat că "O astfel de Federaţie Europeană ar fi absolut suverană, proporţională şi în acelaşi timp capabilă de acţiune, o construcţie care în plus se sprijină pe state naţionale conştiente de calitatea lor ca membre ale federaţiei. Ar fi vorba deci despre o federaţie care, găsind soluţia la problema deficitului de democraţie, va deveni pentru cetăţenii săi absolut transparentă şi inteligibilă".

La sfârşitul lunii aprilie 2001, în cadrul Congresului Socialiştilor Europeni, cancelarul Germaniei, Gerhard Shröeder, a relansat ideea federalizării europene, propunând un nou plan, denumit de presă şi de cercurile diplomatice Planul Schröeder.  Potrivit acestui plan, actualul Parlament European ar trebui să devină Camera inferioară a viitorului Parlament al Europei. Actualul Consiliu al Miniştrilor ar trebui să devină Camera Superioară a acestuia, având o competenţă similară Bundesrat-ului care, în sistemul federal constituţional german include – în mod egal – reprezentanţii Länder-urilor. Bugetul Uniunii Europene se va afla sub controlul Parlamentului. Preşedintele Uniunii Europene va fi ales de către viitorul Parlament al Europei, iar actuala Comisie Europeană ar urma să devină viitorul Guvern al Europei. Guvernele naţionale sau regionale vor păstra controlul impozitelor, al infrastructurii, promovându-se o concepţie de descentralizare a anumitor competenţe.

O viziune relativ diferită a fost enunţată de premierul francez Lionel Jospin, care a propus o federaţie a statelor-naţiune ca model pentru viitorul Uniunii Europene. "Sunt în favoarea Europei, însă rămân ataşat naţiunii mele" - a declarat el, respingând ideile federaliste ale social-democraţilor germani. Pronunţându-se pentru menţinerea şi consolidarea structurilor instituţionale actuale, Lionel Jospin a propus totuşi unele amendamente. Astfel, el a sugerat constituirea unui "Consiliu permanent de miniştri" la nivelul Uniunii Europene şi abilitarea Consiliului European de a dizolva Parlamentul la propunerea Comisiei sau a statelor membre. Asemenea "evoluţii" - cum le denumeşte premierul francez - ar urma să fie cuprinse într-o Constituţie Europeană bazată pe Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, adoptată la Nisa. O altă evoluţie a cadrului instituţional ar putea fi – potrivit concepţiei lui Lionel Jospin – crearea unui Congres care să reprezinte parlamentele naţionale. Jospin a sugerat totodată ca preşedintele Comisiei să fie ales dintre deputaţii grupului majoritar în cadrul Parlamentului European.

Pe aceeaşi linie de gândire se situează şi opiniile exprimate de preşedintele Franţei, Jacques Chirac, în faţa Bundestag-ului, la 27 iunie 2000. Cu acest prilej, şeful statului francez s-a pronunţat pentru elaborarea unei Constituţii Europene, precizând că aceasta ar putea fi adoptată ca urmare a unor consultări interguvernamentale ce vor dura mai mulţi ani. La 28 august 2001 – la mai bine de un an după primul său discurs pe această temă – Jacques Chirac a relansat ideea Constituţiei Europene, adresând un apel liderilor europeni ca să contribuie la perfectarea acestui document până în anul 2004. El a estimat că adoptarea viitoarei constituţii ar contribui la consolidarea sentimentului de "identitate europeană", fiind totodată de natură a defini mai bine şi mai pregnant rolul Europei în lume, în concordanţă cu noua sa pondere economică.

Este de remarcat însă că ideea Constituţiei europene a avut o rezonanţă mult mai slabă în Marea Britanie. De altfel, în această ţară, cunoscută pentru rezistenţa sa la integrarea "absolută" în structurile europene, s-au intensificat în ultimii ani opiniile critice cu privire la Uniunea Europeană. Astfel, în ajunul summitului de la Feira, în prestigiosul cotidian "The Times" a apărut un vehement pamflet antieuropean intitulat "Sufletul britanic nu poate fi preţuit în euro". Autorul, lordul William Rees-Mogg, reitera în acest pamflet toate argumentele izolaţionismului britanic, pronunţându-se pentru apărarea culturii britanice, a libertăţii şi independenţei. "Nu ne-am supus nici Papei, nici lui Filip al II-lea sau lui Ludovic al XIV-lea, nici lui Napoleon sau împăratului Wilhelm şi nici lui Adolf Hitler. De aceea nu mă aştept să ne supunem nici lui Wim Duisenberg, preşedintele Băncii Centrale Europene".

În ceea ce priveşte România, Programul de guvernare adoptat de Parlamentul României la 28 decembrie 2000 prevede că "Guvernul României se va angaja în participarea la procesul de reflecţie asupra viitorului Uniunii Europene. Ca viitor membru al Uniunii, România este interesată de finalitatea integrării europene şi de asigurarea unui loc în cadrul Uniunii Europene, corespunzător cu ponderea geografică, economică şi demografică pe care ţara noastră – singurul stat mare, alături de Polonia, dintre statele candidate – o va avea în momentul aderării" (subl.ns.).

Autorii români Gabriel Andreescu şi Adrian Severin au elaborat un studiu intitulat "Un concept românesc al Europei federale", care a obţinut premiul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, în care se propune un legislativ bicameral, un executiv cu puteri certe dar limitate, controlat de legislativ, un sistem judiciar compus dintr-o Curte Federală Supremă şi curţi federale locale, funcţionând la nivelul subiecţilor federaţiei, precum şi un preşedinte al Europei federale, în ale cărui atribuţii ar urma să intre reprezentarea federaţiei.

Ţinând seama de diversitatea culturilor europene, ca şi de dimensiunile continentului, se sugerează ca preşedintele federaţiei europene să fie ales indirect, de către Parlamentul European. Fiecare stat federal îşi va păstra un legislativ şi un executiv propriu, al cărui şef va fi un preşedinte ales prin vot universal şi direct. Constituţia federală ar trebui să facă o foarte clară departajare de competenţe între autorităţile federale şi statele federate.

Prima secţiune a viitoarei Constituţii ar trebui să definească setul de valori comune menite să constituie reperele unei Europe sociale, juste şi solidare, având ca nucleu Carta drepturilor fundamentale completată, în timp ce a doua secţiune a Constituţiei ar urma să se refere la principalele instituţii europene.

La nivelul federaţiei ar urma să funcţioneze un Congres al puterilor locale şi regionale, care de regulă adoptă recomandări. Forţele armate europene ar fi alcătuite şi conduse plecând de la premisa că NATO va deveni instituţia unui organism confederat - Federaţia europeană – S.U.A. – competentă în problemele apărării comune.

C. Dezbateri şi confruntări de idei

În legătură cu problematica Constituţiei Europene au fost enunţate interesante puncte de vedere de către specialişti.

Cu prilejul Conferinţei internaţionale pe tema "Extinderea Uniunii Europene", organizată de Asociaţia Europeană a Juriştilor pentru Democraţie şi Drepturile Omului în Lume, la Frankfurt pe Oder, la 3 noiembrie 2001, profesorul Gérard Soulier, din Franţa, a opinat că ideea de constituţie este indisolubil legată de stat. El a demonstrat că nu trebuie confundată ideea de "federalism" cu aceea de "stat federal". În cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea respectării deciziilor Curţii de Justiţie, care sunt imediat executorii.

În opinia sa, Europa are deja o Constituţie, aceasta fiind statornicită de tratatele fundamentale care au definit profilul şi obiectivele integrării.

La rândul său, profesorul Martin Kutscha, de la Universitatea din Berlin, a estimat că elementele Constituţiei Europene sunt vizibile în desfăşurarea relaţiilor economice şi în reglementările cu caracter social şi cu privire la drepturile omului adoptate la nivel federal, care definesc un sistem european unic al economiei liberale.    

Trebuie menţionat că în legătură cu integrarea europeană în ultimii ani au fost exprimate numeroase puncte de vedere referitoare la o anumită redimensionare a rolului suveranităţii în noile condiţii istorice. Aşa, de pildă, Arnaud Haquet, profesor la Universitatea din Reims, a preconizat cerinţa unei auto-limitări constituţionale, în scopul concilierii transferului de suveranitate operat în favoarea Uniunii Europene, cu prerogativele rămase în competenţa necontestată a statului francez în urma "divizării" suveranităţii.

La rândul său, profesorul Jean Marc Favret, într-un studiu publicat în prestigioasa "Revue du droit public", susţine că suveranitatea reprezintă, în momentul de faţă, mai curând un concept esenţialmente politic. El se defineşte prin independenţa statului, dar acesta poate să consimtă oricând anumite limitări ale suveranităţii sale în favoarea unei alte colectivităţi, dobândind în schimb anumite avantaje care compensează pierderea autonomiei de decizie. Potrivit opiniei profesorului Favret, concepţia clasică a suveranităţii aşa cum a fost enunţată de Jean Bodin şi Carré de Malberg, "şi-a trăit traiul".

Autorii români Gabriel Andreescu şi Adrian Severin opinează, pe baza unui studiu atent al realităţilor internaţionale, că "Având în vedere extraordinara interdependenţă practică a nivelului naţional cu cel internaţional, ca şi extinderea considerabilă a normelor care descriu obligaţiile ori angajamentele naţionale faţă de comunitatea internaţională, clasica evaluare a suveranităţii, ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile interne şi externe arată asemenea scheletului unui dinozaur".

De altfel, în cercurile juridice şi politice se afirmă tot mai mult ideea că viitoarea Europă federală va trebui să reprezinte nu o Europă "a naţiunilor", ci o federaţie a statelor naţionale. Fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, releva, de pildă, că "În această situaţie, fiecare stat acceptă să transfere la nivel european un anumit număr de competenţe şi, adesea, ele prevăd posibilitatea de a lua decizii cu o majoritate calificată în domeniile mai sus amintite. Ea este opusul Europei naţiunilor, care se bazează pe procedura interguvernamentală....

La rândul său, Peter Volten, directorul Centrului de Studii pentru Securitatea Europeană din Olanda, sugera că "trebuie să căutăm un compromis, să ne angajăm în activităţi care transgresează graniţele ţării noastre, dar, în acelaşi timp, trebuie să nu ne ferim a recunoaşte faptul că NICIODATĂ nu vom putea avea "Statele Unite ale Europei" în sensul Statelor Unite ale Americii, ci, mai degrabă, "o integrare şi o cooperare la nivel continental care vor influenţa şi o serie de activităţi la niveluri mai joase"¹⁴.

După cum se vede, deci, din cele ce preced, adoptarea Constituţiei Europene se corelează direct cu soluţionarea unor probleme politice dificile, în care, după cum s-a văzut, există numeroase puncte de vedere – uneori opuse - precum şi interpretări dintre cele mai diferite.

În afară de aceste aspecte, adoptarea viitoarei Constituţii ridică şi importante probleme practice, aplicative. Cine va asigura înfăptuirea corectă şi va veghea la respectarea principiilor preconizate pentru edificarea statului federal? Are Curtea Europeană de Justiţie disponibilităţile de a se transforma într-o super Curte Constituţională Internaţională, având competenţa să se pronunţe asupra unor viitoare litigii?   

În legătură cu adoptarea viitoarei Constituţii europene pot apare, de asemenea, numeroase probleme. Cum ar trebui această Constituţie adoptată? Prin referendum naţional? De parlamentele naţionale? Cum se va înfăptui practic şi care vor fi etapele procesului de edificare a structurilor supranaţionale şi, corelativ, de diminuare a atribuţiilor statelor naţionale suverane?

Toate aceste semne de întrebare denotă că pentru moment este mult mai realist a privi Constituţia Europeană ca un document de principiu, de genul Cartei de la Paris. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că în cadrul Seminarului parlamentar de la Bucureşti din 1999 au fost formulate numai aprecieri cu caracter general, legate de edificarea păcii, adeziunea la valorile comune şi rolul mijloacelor instituţionale pentru traducerea în viaţă a unor angajamente politice. În această privinţă, completarea şi întregirea Cartei de la Nisa cu prevederi privind drepturile statelor ar oferi temeiul considerării ideii că Europa "şi-a elaborat o Constituţie". Nu trebuie să uităm că toate constituţiile naţionale şi-au găsit originea, de cele mai multe ori, în documente ce au purtat numele de "Carte" sau "declaraţie de drepturi". Carta de la Nisa nu este, desigur, o constituţie, ci mai curând un document programatic, dar spre deosebire de alte documente de acest gen, ea este adoptată într-un moment în care fenomenul integrării dobândeşte conotaţii tot mai puternice, implicând serioase modificări instituţionale.

Din acest punct de vedere, dacă este să ne raportăm la implicaţiile juridice, este clar că noul document identifică pentru prima dată în mod clar destinatarii normelor europene, însumând bogata practică şi sprijinindu-se pe o puternică jurisprudenţă a Curţii de la Luxemburg. Sub acest aspect, Carta drepturilor fundamentale de la Nisa nu poate fi ignorată ca un moment de referinţă pe drumul edificării unei viitoare jurisdicţii unice europene.

D. Direcţii de acţiune posibile

Ţinând seama de opiniile, semnele de întrebare şi punctele de vedere exprimate – dintre care am relevat numai câteva, care ni s-au părut mai semnificative - şi încercând totodată o sinteză a lor, estimâm că, în esenţă, ideea Constituţiei Europene ar putea fi concepută în două moduri:

a) ca un set de principii cu caracter general, după modelul Cartei de la Paris, prin care s-ar determina cu claritate dimensiunile actuale ale procesului de integrare şi obiectivele pe care statele sunt chemate să le realizeze în viitor;

b) o Constituţie în adevăratul înţeles al cuvântului,  elaborată după modelul constituţiilor naţionale, cuprinzând nu numai obiective şi principii, dar şi prevederi detaliate cu caracter instituţional.

Elaborarea unei Constituţii de acest tip ar necesita, fireşte, un proces îndelungat, deoarece ar presupune nu numai adoptarea unei Carte a drepturilor, dar şi convenirea unor structuri şi mecanisme de natură să satisfacă interesele şi poziţiile de principiu ale tuturor statelor. La ora actuală, asupra ideii unei Constituţii federale europene nu există nici pe departe consensul scontat. Chiar dacă viitoarea Constituţie, ce ar crea suprastatul european, ar garanta într-un fel sau altul drepturile statelor suverane, fie măcar în virtutea "principiului subsidiarităţii", despre care am amintit, este cert că o diminuare considerabilă a prerogativelor suverane s-ar produce inevitabil. Transferarea celor mai importante procese decizionale la nivel european ar presupune reconsiderări ale alianţelor dintre diferitele forţe politice, acordul parlamentelor naţionale, renunţarea de către unele ţări la tradiţiile lor istorice, la organizarea monarhică în ţări cum ar fi Marea Britanie, Danemarca, Spania, Norvegia, Suedia etc. Nu trebuie uitat faptul că la ora actuală Europa, chiar unitară, reprezintă un conglomerat foarte divers de forţe politice de cele mai diverse orientări, dintre care nu toate sunt favorabile unui proces de integrare înfăptuit cu atâta rapiditate şi implicând transferuri substanţiale de suveranitate.    

Din punct de vedere metodologic, elaborarea Constituţiei europene implică studierea comparativă atentă a unor documente interne şi internaţionale nu numai privind drepturile omului, dar şi organizarea politică. Astfel, vor trebui studiate pactele de constituire a unor federaţii şi uniuni de state, tratatele de alianţă, tratatele prin care se constituie organizaţii şi organisme politice internaţionale, precum şi instituţiile politice ale unor state federale.

Elaborarea Constituţiei europene presupune, deci, mai mult decât definirea şi acceptarea unor reglementări, oricât ar fi de bune, privind drepturile omului, identificarea unor principii fundamentale, precum şi delimitarea competenţelor dintre Uniunea Europeană şi statele membre, garanţii pentru elementele componente ale acestei uniuni în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi prerogativelor lor.      

Totodată, elaborarea viitoarei Constituţii europene solicită în mod necesar delimitarea precisă a structurilor legislative, executive şi judecătoreşti care vor trebui să-şi găsească consacrarea în viitoarea Constituţie europeană.

Din acest punct de vedere este indispesabil ca viitoarea Constituţie europeană să soluţioneze în mod clar problema racordării sistemului de instituţii preconizat prin noua Constituţie la structurile şi instituţiile comunitare ce există în prezent. Astfel, este evident că adoptarea noii Constituţii europene implică o sincronizare între prevederile acesteia şi dispoziţiile tratatelor comunitare de bază, că este necesar a se stabili în mod precis dacă actualele organe al Uniunii Europene – Consiliul European, Consiliul miniştrilor, Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiţie - îşi vor păstra neschimbate atribuţiile în condiţiile elaborării şi adoptării noii Constituţii europene, sau dacă adoptarea noii Constituţii va implica o perioadă de adaptare şi de ajustare a prerogativelor pe care le au diferitele instituţii europene, tocmai prin prisma racordării lor la obiectivele şi direcţiile de bază ale noii Constituţii.

Constituţia europeană va trebui, în mod necesar, să prevadă o anumită perioadă de tranziţie, indispensabilă pentru a se efectua reforma instituţiilor şi pentru a se putea asigura trecerea în mod corespunzător de la actualele structuri naţionale unitare şi independente la viitoarea structură - confederală sau federală – europeană, stabilindu-se cu precizie, după exemplul constituţiilor federale din S.U.A. şi Germania, capacitatea suverană a entităţilor federate rămase.

În lumina acestor consideraţiuni se desprinde cu claritate ideea că o viitoare Constituţie europeană va trebui să reflecte în mod inevitabil gradul de integrare acceptat de statele membre, care alcătuiesc componentele sale. Este necesar, în mod cu totul special, a se stabili - evident, prin acordul statelor -, dacă o asemenea uniune va fi o organizaţie internaţională, un stat confederativ, un stat federal, o uniune de state sau un organism sui generis, care nu va putea fi încadrat în nici una  din categoriile menţionate anterior.

Pe de altă parte, ar fi necesară, considerăm noi, fie subsumarea unor prerogative pe care le au în prezent alte organizaţii internaţionale europene şi ale Uniunii Europene, fie efectuarea unei delimitări cât se poate de precise în legătură cu prerogativele Uniunii Europene în raport cu elementele ce caracterizează şi individualizează asemenea organizaţii (cum ar fi, de pildă, Consiliul Europei ş.a.).

Din cele ce preced se desprinde, credem, ideea că problema Constituţiei Europene nu poate fi abordată decât raportându-ne la tot ceea ce înseamnă şi au însemnat constituţiile din punct de vedere juridic, la concepţiile de unificare europeană preconizate în decursul timpului, precum şi la mecanismele şi etapele procesului de integrare.

Este sigur că adoptarea unui document cu valoare generală asigurând un anumit standard de protecţie obligatorie pentru toţi cetăţenii Europei – şi chiar pentru cei aflaţi acolo temporar – reprezintă un pas important pe drumul universalizării dreptului şi, într-un anumit sens, va putea să se repercuteze asupra procesului de integrare politică europeană. Dar de aci şi până la Constituţia Europeană mai este încă un drum destul de lung.

Nu putem să nu remarcăm că, pe plan teoretic, propunerile de federalizare a Europei redimensionează în mod nou – şi destul de substanţial chiar – raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul constituţional. Procesul de "internaţionalizare" a dreptului constituţional este vizibil cel puţin în ultimii ani, dacă ne gândim la problematica drepturilor omului şi la recunoaşterea (totală sau parţială) a superiorităţii dreptului internaţional. Aplicarea directă a dreptului comunitar s-a impus în foarte multe cazuri, chiar în detrimentul unor prevederi constituţionale (vezi speţa Costa vs. Enel). Crearea instituţiilor noi care vor guverna Europa pare a face să prevaleze, în perspectiva unui "drept constituţional european", mai curând studierea mecanismului legăturilor federale şi competenţele "reziduale" care vor rămâne statelor - în urma inerentelor transferuri de suveranitate, din ce în ce mai substanţiale - decât prevalenţa valorilor tradiţionale ale independenţei statale absolute.  

Trăim într-o etapă de adânci şi dinamice transformări, iar construcţia europeană reprezintă o mărturie de netăgăduit a semnificaţiei şi dinamismului fenomenelor cunoscute în ultimii ani.

Dacă Europa va avea o Constituţie este, fireşte, cert că ordinea constituţională a statelor membre va trebui subsumată ordinii constituţionale ce se edifică la nivel european. Nu va putea exista o anumită ordine constituţională generală a Europei şi ordini constituţionale disparate, diverse, fărâmiţate, sau chiar contradictorii, care ar contraveni într-un fel sau altul viitoarei constituţii europene.

Aceasta nu implică însă, numai, cum au făcut deja o serie de ţări – printre care Franţa –, reforme constituţionale, de natură a permite aplicarea fără dificultăţi a dreptului comunitar. Este necesară preluarea de către Curtea Europeană de Justiţie a unor prerogative de interpretare a normelor viitoarei Constituţii Europene. Legătura dintre Curţile constituţionale şi noua Curte Europeană de Justiţie (o denumim astfel deoarece ea va trebui să dobândească, inevitabil, şi o serie de prerogative noi) va trebui să fie o legătură simplă şi flexibilă, acţionând în dublu sens: pe de o parte, curţile constituţionale ale statelor vor trebui să interpreteze şi să soluţioneze problemele de constituţionalitate, ţinând seama în cel mai înalt grad de prevederile Constituţiei Europene; pe de altă parte, Curtea Europeană de la Luxemburg nu va putea ignora specificităţile naţionale reflectate în constituţiile pe care şi le-a elaborat fiecare popor. Respectul principiului "subsidiarităţii" va trebui să asigure că numai acele aspecte care ţin de ordinea constituţională europeană să fie discutate în cadrul Curţii, prerogativele diferitelor Curţi Constituţionale rămânând neatinse în ceea ce priveşte dezbaterea unor probleme ce pun în discuţie aspecte proprii legate de ordinea constituţională internă a fiecărei ţări.     

Încercând să conchidem asupra perspectivelor unei constituţii europene, în condiţiile integrării, nu putem decât să subliniem valoarea şi spiritul previzional al observaţiei făcute de Napoleon, şi anume aceea că "federaţia europeană va sosi mai devreme sau mai târziu, prin forţa lucrurilor".

Viitoarea federaţie va trebui să se axeze în mod cert pe un sistem de drept calitativ superior şi minuţios elaborat, dând totodată expresie şi cerinţelor integrării într-o ordine nouă, europeană, în condiţii avantajoase tuturor naţiunilor şi suveranităţilor naţionale care sunt prezente astăzi în Europa.