Cabotaj

Prestatie de transport comercial făcută în interiorul unei tări, fără depăsirea frontierelor. Înainte de 1990 doar transportatorii nationali aveau dreptul să practice cabotajul ; după această dată au fost introduse permise de cabotaj care permiteau unui transportator dintr-un stat membru să aibă acces timp de două luni pe an să practice cabotajul într-un alt stat membru al UE. Din 1998 cabotajul rutier în interiorul UE a fost complet liberalizat, în timp ce cabotajul aerian este permis fără restrictii începand cu anul 1997.

Carte albă (White Paper, Livre blanc)

La nivelul UE, prin Carte albă întelegem un document elaborat de către o institutie comunitară, prin care se trasează liniile directoare într-un anumit domeniu de activitate, se stabilesc măsurile si actiunile de întreprins pentru atingerea unui obiectiv important al Uniunii Europene. După aprobarea sa de către Consiliul European, Cartea albă are caracter obligatoriu pentru cei cărora li se adresează. Cu titlu de exemplu, în 1985 a fost adoptata « Cartea albă privind realizarea completă a Pietei Interne », care contineterne », care continesuri a căror finalitate o constituia eliminarea, până la 31.12.1992, a tuturor barierelor comerciale interne pe teritoriul UE, iar în 1995 « Cartea albă de pregătire a tărilor asociate în vederea integrării lor în Piata Internă a UE ».

Există si un alt tip de document numit « Cartea verde », care contine măsuri ce nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare pentru cei cărora le este destinată, fiind un document de analiză si reflectie ce poate sta la baza argumentării unei decizii ulterioare.

Carta Europeană a Energiei

Semnată la Haga, în 1991, Carta Europeană a Energiei este un document politic international semnat până în prezent de 51 de state membre si care stabileste principiile, obiectivele si mijloacele de realizare a unei cooperări paneuropene în domeniul energiei. Obiectivele sale au în vedere ameliorarea securitătii aprovizionării cu energie si promovarea dezvoltării unei mari piete europene în domeniu, tinând cont totodată de imperativele protectiei mediului. După trei ani de negocieri, la 17.12.1994 a fost semnat, la Lisabona (Portugalia), Tratatul Cartei Europene a Energiei, document juridic de punere în aplicare a principiilor formulate în Carta Europeană a Energiei.

Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor

Document adoptat de către Consiliul European la 9.12.1989, prin care sunt fixate o serie de exigente minimale în planul dimensiunii sociale a Pietei Interne comunitare, pentru a corecta faptul că aceasta era axată în principal pe dimensiunea economică a dezvoltării. Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor a fost ulterior inclusă în acquis-ul comunitar (după ratificarea sa si de către Marea Britanie, care o respinsese initial). Ea defineste drepturile fundamentale privind libera circulatie a persoanelor, egalitatea de tratament, protectia socială si garantarea unui nivel de viată corespunzător pentru toti cetătenii Uniunii Europene.

Carta Socială Europeană

Document elaborat de Consiliul Europei, la Torino, la 18.10.1961 si intrat în vigoare la 26.02.1965. Până la adoptarea Cartei sociale europene (revizuite), la Strasbourg, la 3.05.1996, Carta din 1961 a fost modificată si completată succesiv în 1988, 1991 si 1995.

Carta socială europeană nu este numai o declaratie solemnă, abstractă, cu o vocatie pragmatică, ci reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relatiilor sociale si securitătii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligatii mai mult sau mai putin precise ce vor reveni statului ce ratifică acest instrument.

În esenta sa, Carta socială europeană este un text mixt, întrucât cuprinde o parte declarativă (de principii), care afirmă obiectivele politicii sociale ce trebuie urmărite de statele membre ale Consiliului Europei si o parte juridică, prin care statul care o ratifică îsi asumă o serie de obligatii.

Carta revizuită face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului si constituie instrumentul european de referintă în materie de coeziune socială. Nu întâmplător Carta revizuită a fost denumită ”Carta socială a secolului XXI”.

Carta socială europeană revizuită, în prima sa parte, consacră ca obiectiv al politicii statelor ce o ratifică (politică a cărei realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan national si international), atingerea conditiilor specifice pentru exercitarea efectivă a 31 de drepturi si principii cu caracter social. Fiecăruia dintre acestea îi corespunde, în partea a doua, un articol ce detaliază obligatii efective, ce conturează continutul respectivului drept: dreptul la muncă, dreptul la conditii de muncă echitabile, dreptul la securitate si la igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă, dreptul copiilor si al tinerilor la protectie, dreptul lucrătoarelor la protectia maternitătii, dreptul la orientare profesională, dreptul la formare profesională, dreptul la protectia sănătătii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistentă socială si medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială, juridică si economică, dreptul copiilor si al adolescentilor la protectie socială, juridică si economică, dreptul la exercitarea unor activităti lucrative pe teritoriul celorlalte părti, dreptul lucrătorilor migranti si al familiilor lor la protectie si asistentă, dreptul la egalitate de sanse si de tratament în materie de angajare si profesie, fără discriminare în functie de sex, dreptul la informare si la consultare, dreptul de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de muncă si a mediului de muncă, dreptul persoanelor vârstnice la protectie socială, dreptul la protectie în caz de concediere, dreptul lucrătorilor la protectia propriilor creante în caz de insolvabilitate a patronului acestora, dreptul la demnitate în muncă, dreptul lucrătorilor cu responsabilităti familiale la egalitate de sanse si de tratament, dreptul reprezentantilor lucrătorilor la protectie în întreprindere si facilitătile acordate acestora, dreptul la informare si la consultare în procedurile de concediere colectivă, dreptul la protectie împotriva sărăciei si excluderii sociale, dreptul la locuintă.

Sub aspectul angajamentelor statelor în vederea ratificării, Carta socială revizuită solicită ca acestea să se considere legate de partea I (declarativă), de cel putin sase din nouă articole considerate esentiale din partea a II-a (juridică) si de un număr suplimentar de articole sau paragrafe numerotate ale părtii a II-a, pe care le va alege astfel încât numărul total de articole si paragrafe numerotate care îl leagă să nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe numerotate. Sub acest aspect, potrivit legii nr.74/1999, România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.

CELEX

Baza de date europeană multilingvistică, actualizată permanent, care contine toate textele de reglementare adoptate în cadrul UE, precum si alte documente cum ar fi propunerile Comisiei Europene, interpelările adresate Comisiei si Consiliului de către Parlamentul European sau rapoartele Curtii de Conturi a CE. CELEX dispune în total de aproximativ 60000 de pagini de informatii în fiecare din cele 11 limbi oficiale ale Uniunii Europene.

Cetătenia Europeană

În virtutea art. 17 TCE (versiunea consolidată), orice persoană având nationalitatea unui stat membru al UE este, în acelasi timp, si cetătean al Uniunii Europene si se bucură de următoarele drepturi :

Clauza de apărare (salvgardare)

Instrument prin care se permite unui stat membru al UE să deroge temporar de la normele dreptului comunitar atunci când astfel îsi protejează interese importante si legitime. Pentru ca o măsură de salvgardare să poată fi adoptată în mod legal este nevoie de întrunirea concomitentă a două conditii: pe de o parte, statul respectiv să fi solicitat în prealabil si să fi primit autorizatia comunitară de a aplica o măsură derogatorie, iar pe de altă parte UE să aibă competenta de a aproba o astfel de măsură în domeniul respectiv. Tratatul CE contine două categorii de clauze de apărare. Primele sunt destinate sprijinirii unui stat membru să treacă fără prea mari dificultăti la cerintele Pietei Unice si deci să-si adapteze progresiv economia la exigentele comunitare. Celelalte au un caracter oarecum permanent, putând fi solicitate, în conditiile mentionate, ori de câte ori o reglementare comunitară riscă să perturbe grav un sector economic din tara respectivă.

Clauza natiunii celei mai favorizate

Un stat care acordă unui alt stat clauza natiunii celei mai favorizate se angajează să-i ofere acestuia din urmă toate avantajele comerciale de care beneficiază oricare altă tară în relatia cu primul stat. Cu alte cuvinte, nu poate exista un al treilea stat care să beneficieze de avantaje mai mari (ci doar cel mult egale) decât cel care primeste clauza natiunii celei mai favorizate. Acest instrument constituie un element de bază al politicii Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).

Codecizie

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (art. 189 B, devenit art. 251 TCE  în Tratatul de la Amsterdam), în scopul cresterii gradului de participare a Parlamentului European la procesul legislativ comunitar. Procedura complicată (prevede trei « navete » a unui proiect de document între Comisie, Consiliu si Parlamentul European, înainte de a fi adoptat), codecizia dă Parlamentului European dreptul de a respinge actul comunitar propus, cu votul majoritătii absolute a membrilor săi, dacă nu reuseste să ajungă la un acord cu Consiliul UE în cadrul unei proceduri de conciliere. Aceasta face ca nici un act juridic comunitar să nu poată fi adoptat prin procedura de codecizie dacă PE nu este de acord, ceea ce oferă institutiei parlamentare europene un important rol de co-legislator. Limitată initial la sapte domenii, codecizia a fost extinsă prin Tratatul de la Amsterdam, constituind o veritabilă armă în mâna Parlamentului European si, totodată, mărind gradul de legitimitate a deciziilor comunitare, deoarece membrii PE sunt alesi în mod direct de către populatia statelor UE. Propunerile de reformă a functionării institutiilor comunitare, aflate pe agenda Conferintei Interguvernamentale lansată la 14.02.2000, includ si corelarea utilizării procedurii de codecizie cu situatiile în care se votează cu majoritate calificată în Consiliul UE, ceea ce crează premisele unei noi lărgiri a utilizării codeciziei, deoarece votul cu majoritate calificată va deveni regula în materie de adoptare a deciziilor.

Comitetul European de Normalizare (CEN)

Împreună cu Cenelec (Comitetul European de Normalizare Electrotehnică), CEN constituie autoritatea Europeană în materie de normalizare pentru statele membre UE si AELS. În cadrul Uniunii Europene, Comisia Europeană si Consiliul UE sunt institutiile care definesc exigentele esentiale la care trebuie să răspundă produsele pe piata comunitară (de exemplu, în materie de sănătate si protectie a consumatorilor), în timp ce CEN si Cenelec stabilesc normele care răspund acestor exigente. Înlocuirea normelor nationale cu norme europene constituie un pas suplimentar spre armonizarea totală a dispozitiilor în materie de produse pe Piata Internă a UE.

Comitetul Regiunilor

Institutie comunitară creată prin Tratatul de la Maastricht, Comitetul Regiunilor este compus din 222 membri si dintr-un număr egal de supleanti, reprezentanti ai colectivitătilor locale si regionale din statele membre ale UE. Este un organ consultativ care consacră rolul colectivitătilor teritoriale în sistemul institutional comunitar, asociindu-le de o manieră formală la procesul de consultare si deliberare din cadrul Uniunii. Sedinta constitutivă a Comitetului Regiunilor s-a tinut la Bruxelles, la 9.03.1994. Repartizarea pe tări a locurilor în această institutie este următoarea : Germania, Franta, Italia si Marea Britanie – câte 24 membri ; Spania – 21 membri ; Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia si Suedia – câte 12 membri ; Danemarca, Irlanda si Finlanda – câte 9 membri ; Luxemburg – 6 membri în Comitetul Regiunilor.

Comitologie

Conform Tratatului CE, Comisia Europeană detine competenta de executie a deciziilor adoptate de către Consiliul UE (această situatie există după Actul Unic European, deoarece până la el Consiliul era institutia care avea atât competente legislative cât si de executie). Pentru a supraveghea modul în care Comisia exercită puterea executivă, Consiliul a creat trei tipuri de comitete compuse din experti nationali: comitet consultativ, comitet de gestiune si comitet de reglementare, în functie de gradul de sensibilitate a sectorului în chestiune. Acestea pot, în anumite cazuri, prin votul lor nefavorabil, să retragă Comisiei facultatea de decizie pentru a o înapoia Consiliului. Curtea de Justitie a CE a apreciat că această procedură este conformă cu Tratatele constitutive, atâta timp cât nu se modifică echilibrul institutional. Asa a apărut termenul de comitologie, care în limbajul comunitar desemnează tocmai această practică a utilizării comitetelor în procesul de executie. Comitetul consultativ poate face doar recomandări Comisiei, fără ca aceasta să fie obligată să tină cont de ele. Comitetul de gestiune poate însă suspenda măsurile de executie luate de Comisie si trimite dosarul Consiliului pentru decizie. Dacă Consiliul nu se pronuntă într-un anumit interval de timp, atunci se aplică decizia Comisiei. Cel de-al treilea comitet, cel de reglementare, a fost deseori criticat deoarece în situatia în care Consiliul nu întruneste nici majoritatea calificată pentru acceptarea propunerii Comisiei, dar nici unanimitatea pentru a o modifica, ci poate aduna o majoritate simplă de voturi pentru a se opune măsurilor luate de Comisie, intervine vidul legislativ.

Comisia Verheugen

Denumire improprie dată unui colectiv de lucru pe trei niveluri alcătuit din specialisti români si al cărui obiectiv l-a constituit elaborarea, cu sprijinul UE, FMI si al Băncii Mondiale, a unei strategii de dezvoltare economică a României pe termen mediu (3 – 5 ani). Cele trei paliere de lucru sunt : nivel ministerial, nivel de experti si nivel de personalităti reprezentând partidele politice parlamentare. Numele de « Comisia Verheugen » i-a fost dat de către mass-media româna în urma unei scrisori pe care comisarul european Gunter Verheugen, responsabil cu procesul de lărgire a UE, a adresat-o primului ministru român cu putin timp înaintea Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, prin care recomanda elaborarea unei astfel de strategii ca o garantie că România are clar stabilite prioritătile de dezvoltare pentru următorii ani, astfel încât să poată îndeplini criteriile de aderare la UE. Cerinta respectivă fusese însă mentionată explicit si în Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România pe linia pregătirilor pentru aderare, publicat la 13.10.1999.

 

Comitetul Spaak

Comitet interguvernamental de experti instituit prin decizia Conferintei de la Messina, din 1 –2 în 1955, care a reunit ministrii de externe din cele sase tări membre ale CECO (la acel moment). Misiunea acestui comitet, prezidat de către ministrul belgian de Externe Paul-Henri Spaak, era aceea de a prezenta un proiect coerent care să permită continuarea procesului de integrare europeană inaugurat în 1952 prin înfiintarea Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatelor Comunitătii Economice Europene (CEE) si a Comunitătii Europene a Energiei Atomice (CEEA), semnate în 1957 si intrate în vigoare la 1.01.1958.

  

 

Comitetul Economic si Social (CES sau ECOSOC)  

Instituit prin Tratatul de la Roma (1952) si compus din 222 membri reprezentând diferite componente ale vietii economico-sociale din statele UE, cu o repartizare a locurilor pe tări identică cu cea mentionată la Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social (ECOSOC – prescurtarea din limba engleză) are competenta de a da avize institutiilor comunitare de decizie asupra unor proiecte de interes comunitar. Consultarea sa este obligatorie într-o serie de domenii: politica agricolă, politica socială, politica de transporturi, protectia mediului, fonduri structurale, securitatea muncii si Piata Internă, însă el poate da avize în orice alt domeniu.

Comisie de anchetă  

Comisie parlamentară temporară ce poate fi instituită de către Parlamentul European la cererea a cel putin un sfert din totalul membrilor săi, în scopul examinării unor acuzatii de încălcare a dreptului comunitar. Comisia de anchetă este o institutie nouă, creată prin Tratatul de la Maastricht.


Comisia Europeană  

Institutie principală a Uniunii Europene care, alături de Consiliul UE si de Parlamentul European alcătuieste « triunghiul institutional » de decizie la nivel comunitar. La origini, cele trei Comunităti Europene (CECO, CEE si CEEA) aveau Comisii separate (pentru CECO ea se numea Înalta Autoritate). În urma Tratatului de fuziune din 1965 cele trei Comisii se unifică într-o singură « Comisie a Comunitătilor Europene », iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai frecvent folosită este aceea de « Comisia Europeană ». Principalele competente ale Comisiei Europene sunt de control (supraveghează respectarea Tratatului), initiativă (are monopolul initiativei în chestiuni de competentă comunitară), executie (joacă rolul unui guvern la nivel comunitar) si reprezentare (internă prin faptul că ambasadorii pe lângă UE ai diferitelor tări îsi prezintă scrisorile de acreditare si presedintelui Comisiei, si externă deoarece Comisia are Delegatii cu rang de ambasadă în state terte, precum si Birouri în statele membre ale UE). La vârf, Comisia Europeană este formată în prezent din 20 de comisari, nationali ai celor 15 state membre, reuniti într-o instantă colegială condusă de un presedinte. Mandatul comisarilor este de cinci ani. Aparatul administrativ aflat la dispozitia comisarilor este însă permanent (functionari de carieră) si numără peste 15000 de persoane. Acest aparat este structurat în directii generale, directii, servicii specializate si unităti.

Compromisul de la Luxemburg  

Tratatul CEE (1957) prevedea că, la sfârsitul unei perioade tranzitorii, anumite decizii vor putea fi luate cu majoritate calificată, restrângându-se aria votului cu unanimitate. Când acest termen a expirat în 1965, Franta s-a opus procedurii si si-a retras reprezentantul său de la reuniunile Consiliului. Timp de nouă luni activitatea decizională a Consiliului a fost practic paralizată până când, la 18.01.1966, la Luxemburg, s-a ajuns la un acord (numit « Compromisul de la Luxemburg ») în baza căruia atunci când un stat membru consideră că prin votul cu majoritate calificată i-ar putea fi afectate interesele sale majore, se va căuta o solutie comună acceptabilă si pentru acel stat. Se revenea, astfel, la regula unanimitătii deoarece între1966 si 1985 foarte putine decizii au mai fost luate cu majoritate calificată, statele membre opunând dreptul de veto ori de câte ori considerau că le sunt afectate interesele. Efectele « Copromisului de la Luxemburg » au fost eliminate prin adoptarea, în 1986, a Actului Unic European.

 

Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului (CECO)  

CECO este prima dintre cele trei Comunităti Europene ce au stat la baza edificiului comunitar cunoscut astăzi sub numele de « Uniunea Europeană ». Actul său de nastere l-a constituit semnarea la Paris, la 18.04.1951, a Tratatului Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului, intrat în vigoare la 25.07.1952. Tările fondatoare ale CECO sunt: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. CECO a fost concepută ca un model experimental, iar Tratatul său a fost semnat pentru o durată limitată de timp (50 ani), astfel încât el va expira la 25.07.2002. Obiectivul său era crearea în piete comune în două sectoare esentiale în acea vreme pentru dezvoltarea economică - industriile carboniferă si siderurgică - care să integreze astfel Germania în Europa de după cel de-al doilea război mondial. La originea acestui proiect a stat un plan elaborat de către Jean Monnet, pe atunci comisar francez al Planului de modernizare a acestei tări, la solicitarea ministrului de Externe al Frantei, Robert Schuman.

   

Comunitatea Economică Europeană (CEE)  

CEE este cea mai importantă dintre Comunitătile Europene, Tratatul său de constituire fiind semnat la Roma, la 25.03.1957, si intrat în vigoare la 1.01.1958. La baza nasterii sale stau Conferinta de la Messina, din 1955 si raportul elaborat de către ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak, în 1956. Tratatul CEE, încheiat pentru o perioadă de timp nedeterminată,  stabileste drept obiective principale ale noii organizatii crearea în piete comune si armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre care să ducă la dezvoltarea economică a ansamblului Comunitătii. Piata comună comportă câteva caracteristici definitorii: o uniune vamală între tările membre, introducerea celor « patru libertăti » pe întreg teritoriul comunitar (libera circulatie a bunurilor, lucrătorilor, serviciilor si capitalului) si crearea mai multor politici comune (politica agricolă, politica comercială si politica de transporturi). Evolutia ulterioară a fenomenului integrării europene a făcut ca obiectivele initiale să fie mult depăsite, astfel încât astăzi componenta economică a UE reprezintă doar o parte din complexul edificiu comunitar.

   

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, sau Euratom)  

Fondată în acelasi timp cu CEE (1.01.1958), Euratom are drept obiective dezvoltarea si cercetarea stiintifică în domeniul energiei nucleare, crearea unei piete comune a combustibililor nucleari si controlul industriei nucleare care să împiedice orice utilizare ilegală a materiilor de profil si să protejeze sănătatea populatiei. Tratatul CEEA a fost încheiat pentru o durată de timp nedeterminată. Din 1967, cele trei Comunităti Europene au institutii comune.  

 

 

Comunitatea Europeană (Comunitătile Europene – CE)  

Sub această denumire este astăzi cunoscut ansamblul celor trei Comunităti Europene (CECO, CEE si CEEA). Desi formula corectă este « Comunitătile Europene », faptul că acestea au toate institutiile comune a consacrat tot mai mult denumirea de « Comunitatea Europeană », tocmai pentru a marca nivelul de integrare atins de constructia comunitară.

   

Comunitatea Europeană de Apărare (CED)  

Initiativa apartinând primului ministru francez René Pleven, care a prezentat-o la 24.10.1950, CED presupunea înfiintarea unei « armate europene » ca  instrument al unei apărări comune, din care să facă parte fortele militare ale Frantei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului si Marii Britanii. Proiectul prevedea plasarea acestei armate comune sub responsabilitatea unui « ministru european al apărării » si dotarea sa cu un buget militar comun si un program european de armament. Sprijinit de SUA, care insistau pentru reînarmarea Germaniei, acest proiect constituia o solutie de compromis care să nu lezeze opozitia Frantei fată de aparitia unei armate germane independente. CED consta într-o armată integrată care ar fi înglobat fortele terestre si aeriene din statele membre (marina rămânea sub autoritatea natională a fiecărei tări) si ar fi dispus de o administratie comună responsabilă cu aprovizionarea, infrastructura si productia de armament. Marea Britanie a refuzat de la început să participe la acest proiect, însă Tratatul CED a fost semnat de celelalte sase tări la 27.05.1952, la Paris. Cinci dintre ele l-au si ratificat, însă surpriza a venit din partea Frantei, al cărei parlament (Adunarea Natională) l-a respins la 30.08.1954 deoarece vedea în CED un proiect impus de americani pentru reînarmarea Germaniei si Italiei învinse în cel de-al doilea război mondial (de altfel, însusi presedintele Frantei, generalul Charles de Gaulle, s-a opus înfiintării CED). În aceste conditii, proiectul a fost abandonat.

   

Concurenta  

În cadrul teoriei economice liberale, politica de concurentă  urmăreste să creeze piete cu concurenta loială si să prevină formarea monopolurilor care îsi impun preturile în detrimentul consumatorilor.  într-un astfel de cadru, monopolurile nu sunt autorizate decâ în cazuri exceptionale, când este vorba de garantarea furnizării unor bunuri sau servicii de interes general deosebit. Politica UE în materie de concurentă are drept scop crearea si mentinerea unui sistem care să permită o concurentă fără distorsiuni în interiorul spatiului său economic. În contextul fenomenului de mondializare a economiei, UE se confruntă astăzi cu dilema concilierii principiului concurentei pe Piata Internă comunitară cu nevoia de a asigura competitivitatea întreprinderilor europene pe plan mondial. Tratatul CE reglementează politica de concurentă, sanctionând abuzul de pozitie dominantă, concurenta neloială, practicile de monopol si ajutoarele de stat. În cazuri bine definite sunt însă permise unele exceptii.

 

Conferinta Europeană  

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis să organizeze o Conferintă Europeană care să reunească cele 15 state membre ale UE si pe cele 13 care au solicitat să adere la această structură integratoare (zece din Europa Centrală si de Est, Cipru, Malta si Turcia). Prima reuniune a Conferintei Europene a avut loc la Londra (Marea Britanie), la 12.03.1998, la ea participând sefii de stat sau de guverne din 27 de tări (Turcia a declinat invitatia), asistati de ministrii lor de Externe, plus presedintii Comisiei Europene si Parlamentului European. Presedintia Conferintei Europene este asigurată de către statul membru UE care detine în acel moment presedintia Consiliului UE. Conferinta Europeană a fost concepută ca un forum multilateral de consultare politică cu vocatia de a aborda chestiuni de interes general, de a dezvolta cooperarea între participanti în domeniile politicii externe si de securitate, Justitiei si afacerilor interne, ca si în probleme economice si de cooperare regională.

 

Conferinta Interguvernamentală (CIG)  

Art. 48 TUE (versiunea consolidată) stabileste posibilitatea convocării în Conferinte a reprezentantilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a amendamentelor ce urmează să fie aduse Tratatelor. Practic, fiecare modificare a Tratatelor originare s-a făcut în urma unei CIG, Tratatul de la Amsterdam fiind rezultatul ultimei dintre acestea, care a debutat în martie 1996, la Torino si s-a încheiat în iunie 1997, la Amsterdam. Cea mai recentă CIG este, la momentul redactării acestei lucrări, în plină desfăsurare, ea debutând la 14.02.2000, la Bruxelles si având drept obiectiv realizarea  unei reforme a institutiilor UE care să le facă functionale în perspectiva extinderii UE prin admiterea tărilor central si est-europene. Tot prin intermediul unor CIG s-a marcat si debutul negocierilor de aderare a acestor state, după cum evaluarea partială a rezultatelor acestor negocieri se face pe parcurs în cadrul unor CIG bilaterale (statele UE - fiecare tară candidată) la nivelul ministrilor de externe.

 

Conventiile de la Lomé  

Acestea sunt acorduri multilaterale în materie de comert si ajutoare pentru dezvoltare, încheiate între UE si 70 de  tări ACP (Africa, Caraibe, Pacific). Prin Conventiile de la Lomé (după numele capitalei statului Togo, unde au fost semnate) asociază tările ACP cu cele ale UE, oferindu-le astfel sprijin financiar si o serie de avantaje comerciale privind exporturile lor pe Piata comunitară. Aceste conventii constituie baza politicii de dezvoltare promovată de către UE. Conventia Lomé I a fost încheiată în 1975 pentru o durata de cinci ani. Au urmat Lomé II (1980), Lomé III (1985) si Lomé IV (1990), ultima pentru o perioadă de zece ani si având o anvelopă financiară de aproximativ 25 miliarde Euro. Lomé IV include si prevederi referitoare la democratie si respectarea drepturilor omului.

 

 

Conventia pentru apărarea drepturilor omului si libertătile fundamentale

 

Această conventie, elaborată sub egida Consiliului Europei, la Roma, a fost deschisă semnării statelor membre la 4.11.1950 si a intrat în vigoare la 03.09.1953. ”Conventia europeană a drepturilor omului” cum este denumită, în mod frecvent, enuntă o listă a drepturilor si libertătilor fundamentale (dreptul la viată, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei si muncii fortate, dreptul la libertate si sigurantă, dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă în afara celor prescrise de lege, dreptul la respectarea vietii private sau familiale, libertatea de gândire, a constiintei si religiei, libertatea de expresie, libertatea întrunirilor si de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea discriminării). Alte drepturi au fost adăugate prin protocoalele aditionale la Conventie. Părtile se angajează să recunoască aceste drepturi si libertăti oricărei persoane aflate în jurisdictia lor.

Conventia prevede un mecanism international de control. În scopul asigurării respectării angajamentelor Părtilor, a fost instituită la Strasbourg Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea statuează asupra petitiilor individuale si a petitiilor interstatale. La solicitarea Comitetului de ministri al Consiliului Europei, Curtea poate, în egală măsură, să formuleze avize consultative privind interpretarea Conventiei si a protocoalelor sale.

Ca urmare a intrării în vigoare, la 1 noiembrie 1998, a Protocolului nr. 11 la Conventie, mecanismul de control introdus prin Conventie a fost restructurat. Toate pretinsele încălcări ale drepturilor omului sunt supuse direct Curtii. Curtea se întruneste într-un comitet de 3 membri, care poate să respingă actiunile cu unanimitate, în cazul în care o astfel de hotărâre poate să fie luată fără o examinare suplimentară, într-o cameră de 7 judecători si într-o Mare Cameră de 17 judecători. Camerele se pronuntă asupra admisibilitătii si temeiniciei actiunilor care nu sunt de competenta unui comitet, dar se pot desesiza în favoarea Marii Camere în cazul unei probleme importante care priveste interpretarea Conventiei sau a protocoalelor sale sau atunci când este posibil ca modul în care s-a pronuntat o Cameră să fie incompatibil cu o hotărâre anterioară a Curtii. Părtile pot, totusi, să se opună desesizării de către Cameră.

Curtea se pune la dispozitia celor interesati pentru a ajunge la o solutionare pe cale amiabilă a actiunii pe baza respectării drepturilor omului, asa cum sunt recunoscute de Conventie si de protocoalele sale. Audierile sunt publice, în măsura în care Curtea nu a decis altfel ca urmare a unor circumstante exceptionale.

O trăsătură ce particularizează noua Curte este posibilitatea acordată părtilor de a solicita sesizarea Marii Camere în termen de 3 luni de la pronuntarea hotărârii de către o Cameră. Un comitet de 5 judecători al Marii Camere decide în privinta acceptării sau respingerii cererii.

Hotărârile Curtii sunt obligatorii pentru părtile în proces care vor trebui să ia toate măsurile necesare pentru a li se conforma. Executarea hotărârilor este supravegheată de către Comitetul de Ministri. Secretarul general al Consiliului Europei poate cere părtilor să furnizeze explicatii cu privire la maniera în care dreptul intern asigură aplicarea Conventiei.

România a ratificat această conventie si protocoalele aditionale prin Legea nr. 30/1994.

 

 

Consiliul Uniunii Europene

 

Consiliul UE este una din institutiile fundamentale ale constructiei comunitare, Tratatul stabilind că acesta este reprezentantul intereselor statelor membre. Fiind compus din reprezentanti ai celor 15 tări ale UE, Consiliul detine rolul principal în procesul legislativ (competenta pe care o împarte cu Parlamentul European) având, totodată, si atributii executive (domeniu în care rolul principal revine însă Comisiei Europene). Numit, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, « Consiliul de Ministri », el dispune de o competentă generală de decizie care atestă că interesele statelor membre sunt cele care determină linia politică de ansamblu a UE. Consiliul este compus din câte un reprezentant pentru fiecare stat membru, la nivel ministerial, care trebuie să fie abilitati să angajeze guvernul tării pe care o reprezintă. Modalitătile de vot în Consiliu sunt votul cu majoritate simplă, votul cu majoritate calificată si votul cu unanimitate. Pentru deliberările Consiliului care se fac cu majoritate calificată, statele membre dispun de următoarea  pondere individualizată a voturilor : Germania, Franta, Italia si Marea Britanie – câte 10 voturi fiecare ; Spania – 8 voturi ; Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia – câte 5 voturi ; Austria si Suedia – câte 4 voturi ; Danemarca, Finlanda si Irlanda – câte 3 voturi ; Luxemburg – 2 voturi. O decizie este luată cu majoritate calificată atunci când în favoarea ei sunt întrunite cel putin 62 voturi dintr-un total de 87, ceea ce înseamnă că minoritatea de blocaj este de 26 voturi. În situatia în care decizia nu are la origine o propunere a Comisiei Europene, conditia celor 62 voturi necesare adoptării sale este dublată de cerinta ca aceste voturi să provină de la cel putin 10 din cele 15 tări membre (asa-numitul « Compromis de la Ioanina », din aprilie 1994).

 

 

Consiliul European

Institutie a UE ce îsi află originea în Conferintele la nivel înalt care reuneau sefii de stat sau de guverne din tările membre ale Comunitătilor Europene din perioada anilor ’60. Cu ocazia unei astfel de întâlniri desfăsurată la Paris, la 9-10.12.1974, s-a decis crearea Consiliului European, ca instantă interguvernamentală de orientare politică la cel mai înalt nivel. Declaratia solemnă asupra Uniunii Europene, de la Stuttgart, din 19.06.1983, definea astfel functiile noii instante de decizie europeană : « În perspectiva Uniunii Europene, Consiliul European da constructiei comunitare un impuls politic general, defineste orientările ce favorizează constructia europeană si trasează liniile directoare de ordin politic general pentru Comunitătile Europene si pentru cooperarea politică Europeană, deliberează asupra chestiunilor ce tin de competenta UE si exprimă de o manieră solemnă pozitia comună în chestiuni de relatii externe ». Tratatul de la Maatricht introduce Consiliul European în rândul institutiilor UE, fără însă a fi o institutie comunitară si deci nesupusă controlului Curtii de Justitie a CE. Consiliul European se reuneste într-o  formulă ce reuneste sefii de stat sau de guverne din tările UE asistati de ministrii lor de externe, plus presedintele Comisiei Europene asistat de comisarul european responsabil cu relatiile externe.

Consiliul Europei

Organizatie interguvernamentală fondată în 1949 de către16 state europene, în scopul promovării unitătii si cooperării pe continent prin apărarea si întărirea democratiilor pluraliste, si a drepturilor omului, prin definirea unor solutii comune în problemele cu care se confruntă societatea contemporană si prin accentuarea constiintei si valorilor identitătii culturale europene. Consiliul Europei numără astăzi 41 membri, printre care si România (care a devenit membru în 1993). Sediul său este la Strasburg (Franta). Consiliul Europei nu poate elabora reglementări cu caracter obligatoriu, conventiile si acordurile europene trebuie ratificate de către statele membre. În scopul supravegherii modului în care este respectată Conventia Europeană a Drepturilor Omului a fost constituită Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Constructie institutională

Reprezintă un ansamblu de măsuri politice si administrative luate de către statele din Europa Centrală si de Est, cu sprijin financiar si expertiză din partea UE, pentru crearea pe plan intern a institutiilor necesare gestionării calitătii de membru al Uniunii Europene. Cerinta este expres mentionată de către Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, care a introdus printre criteriile de aderare si necesitatea ca tările candidate să dispună de o administratie capabilă să gestioneze obligatiile ce decurg din statutul de membru al UE. În cadrul bugetului PHARE actual, 30% din fonduri sunt destinate constructiei institutionale.

Contingente/contingente tarifare

Contingentele sunt restrictii cantitative la operatiunile de import/export, destinate să reglementeze oferta pe Piată. Pe lângă contingentele de mărfuri, mai există contingente în materie de devize (în comertul exterior), care constau în liberalizarea în cantităti limitate de devize pentru achizitionarea unor mărfuri. Contingentele tarifare se referă la importarea unor mărfuri determinate în cantităti limitate, cărora li se aplică un tarif vamal redus sau sunt scutite de vamă. Acest sistem permite tărilor UE să-si procure din statele terte produse de care au nevoie, mentinându-si în acelasi timp, protectia vamală.

 

Convertibilitate

Termenul desemnează faptul că o monedă a unei tări poate fi schimbată în mod liber pe Piată contra monedei unei alte tări. O monedă este convertibilă dacă autoritătile monetare ale unui stat permit străinilor si propriilor cetăteni să o schimbe contra altor devize. Monedele tărilor membre ale UE sunt convertibile la scară mondială.

 

Cooperare (procedură)

Procedură introdusă prin Actul Unic European intrat în vigoare în 1987, ea este aplicabilă doar cazurilor în care Consiliul decide cu majoritate calificată. Cooperarea implică Consiliul si Parlamentul European, cu participarea Comisiei Europene, si se aplică unor domenii particulare cum ar fi adoptarea actelor comunitare ce privesc functionarea Pietei Interne. Rolul acestei proceduri era acela de a garanta recursul la regula majoritătii calificate în sânul Consiliului si a întări participarea Parlamentului European la procesul decizional. Esenta procedurii de cooperare, care se derulează pe parcursul a două lecturi ale unui proiect de act normativ, consta în a obliga Consiliul să decidă cu unanimitate dacă nu tine cont de amendamentele Parlamentului European, în situatia când aceste amendamente au fost acceptate de către Comisie în textul propunerii sale legislative. Dacă însă Consiliul le acceptă, atunci majoritatea calificată este suficientă pentru adoptarea textului normativ.

Codecizie (procedură)

Procedură complexă introdusă prin Tratatul de la Maastricht, prin care PE este asociat direct la procesul de adoptare a deciziei de către Consiliu, el având posibilitatea de a respinge, în cadrul unei a treia lecturi a propunerii de act normativ, adoptarea textului respectiv dacă nu se tine cont de punctul său de vedere. Respingerea poate fi făcută cu votul majoritătii absolute a membrilor Parlamentului European. Esenta acestei proceduri constă în asezarea fată în fată la masa negocierilor, pentru prima dată în istoria procesului legislativ comunitar, a Consiliului si Parlamentului European si în posibilitatea oferită acestuia din urmă de a respinge pozitia comună adoptată de către Consiliu. Tratatul de la Amsterdam aduce unele simplificări  procedurii, extinzându-i în acelasi timp aria de aplicare de la 15 articole, câte cereau unanimitatea în Tratatul de la Maastricht, la 37. Se consacră în acest fel statutul PE de partener egal al Consiliului în adoptarea actelor normative. Conferinta Interguvernamentală de reformare a institutiilor comunitare, începută la Bruxelles, la 14.02.2000, are pe agenda sa si extinderea cazurilor de aplicare a procedurii de codecizie.

Cooperarea politică Europeană (CPE)

CPE era un sistem de cooperare si decizie pus în practică în 1970 de către statele membre ale Comunitătilor Europene în domeniul relatiilor externe. Procedurile sale de lucru erau strict interguvernamentale si  se bazau pe coordonarea pozitiilor în relatia cu state terte sau în cadrul organizatiilor interguvernamentale, astfel încât să vorbească la unison pe scena internatională. Dezvoltată în principal sub forma unor întâlniri la nivel înalt, CPE a constituit baza pe care Tratatul de la Maastricht a creat « pilonul » doi al UE, Politica externă si de securitate comună (PESC).

COREPER

Comitetul Reprezentantilor Permanenti, cunoscut mai ales sub denumirea prescurtată de COREPER, este format din ambasadorii pe care statele membre ale UE i-au acreditat pe lângă institutiile comunitare de la Bruxelles (sefii Reprezentantelor Permanente, care au rang de ambasade). Acestia sunt diplomati de carieră, dar adjunctii lor provin uneori din ministere tehnice. Desi există un singur COREPER, acesta se reuneste la două nivele. În timp ce COREPER 2 reuneste ambasadorii mentionati, COREPER 1 este format din adjunctii acestora. Ca regulă generală, COREPER 2 urmăreste dosarele ce vor fi examinate de către Consiliile Afaceri Generale (compus din ministrii de externe din tările membre UE), Economie, Finante, Buget, Dezvoltare, Justitie si Afaceri Interne, iar COREPER 1 examinează celelalte chestiuni, cu precădere Piata Internă, Politica Socială, Protectia Consumatorilor, Transporturi, Cercetare, Sănatate, Educatie, Pescuit, Protectia Mediului si Cultura. Functia sa principală este aceea de a pregăti lucrările Consiliului. COREPER încearcă să ajungă la un acord între statele membre la nivelul său, acord ce va fi apoi supus spre aprobare ministrilor reuniti în Consiliu. Această competentă se aplică la toate domeniile de activitate ale Consiliului, cu exceptia situatiilor în care Tratatul prevede înfiintarea unor comitete speciale (Comitetul Politic – în cazul PESC, Comitetul K4 – în cazul JAI, sau Comitetul Special Agricol – în cazul Politicii Agricole Comune).

Criterii de aderare

Consiliul European de la Copenhaga, din în 1993, a stabilit un set de criterii pe care statele ce doresc să adere la Uniunea Europeană trebuie să le satisfacă înainte de admiterea în structurile comunitare :

La aceste criterii se adaugă un al patrulea, introdus de Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, si anume capacitatea administratiei tărilor candidate de a gestiona calitatea de membru al Uniunii Europene.

COST (program)

Programul COST (prescurtare de la « Cooperare Europeană în domeniul cercetării stiintifice si tehnice ») include peste 20 de state si are ca obiectiv planificarea de comun acord a unor proiecte de cercetare a căror finantare tările membre o asigură în mod individual. Domeniile de cercetare sunt informatica, telecomunicatiile, oceanografia, metalurgia, meteorologia, agricultura, tehnologia alimentară, cercetarea medicală si sănătatea.

Criterii de convergentă

Criteriile de convergentă au fost fixate în Tratatul de la Maastricht si reprezintă conditii necesare intrării unui stat în Uniunea economică si monetară (UEM) Europeană. O tară membră a UE nu va putea participa la UEM decât dacă îndeplineste simultan următoarele conditii :

Pe baza îndeplinirii acestor criterii stricte au fost selectate cele 11 tări membre ale UE care au intrat în faza a treia a UEM ce presupune introducerea monedei unice Euro (din cele 15 state UE, nu fac parte din sistemul Euro Marea Britanie, Irlanda, Danemarca si Grecia).  

 

Curtea de Conturi a CE

Înfiintată la 22.07.1975 dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o Institutie comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Curtea de Conturi a CE are 15 membri aprobati pentru un mandat de sase ani prin decizia unanimă a statelor membre, după consultarea Parlamentului European. Rolul său este acela de a controla dacă veniturile si cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obtinute si utilizate si dacă managementul financiar al UniuniiEuropene a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară.

Curtea de Justitie a CE (CJCE)

Înfiintată în 1958 prin Tratatul CEE, Curtea de Justitie a Comunitătilor Europene este compusă din 15 judecatori (câte unul pentru fiecare stat membru) numiti prin acordul guvernelor tărilor membre pentru o perioada de sase ani, mandatul putând fi reînnoit. Judecătorii sunt asistati de opt avocati-generali (a se vedea explicatia notiunii de « avocat-general »). Rolul CJCE este acela de a asigura interpretarea si implementarea legislatiei comunitare în concordanta cu prevederile Tratatelor TCE si TUE. CJCE este în acelasi timp singura institutie competentă să se pronunte cu privire la interpretarea corectă a Tratatelor, din proprie initiativă sau la solicitarea instantelor judecătoresti din statele UE. Tratatul de la Amsterdam dă Curtii de Justitie a CE si competenta de a controla dacă instrumentele folosite pentru implementarea politicilor comunitare sunt conforme cu principiul respectării drepturilor fundamentale. Din 1989, CJCE este ajutată de un Tribunal de Primă Instantă compus din 15 judecatori, al cărui rol este de a solutiona disputele dintre Comisia Europeană si persoanele fizice sau juridice, ca si pe cele administrative între institutiile comunitare sau între acestea si functionarii lor, în scopul degrevării Curtii de Justitie de spetele mai usoare, pentru a-i descongestiona astfel activitatea.